Am descoperit in drum o cutie postala devalizata, fara usa, c-un pet de bere in ea. Nu cred ca mai vazuse vreun plic de pe vremea bataliei de la Kossovopolje, dar orisicat.. M-a apucat nostalgia dupa vremurile in care oamenii scriau scrisori, nu trimiteau e-mailuri. Da, dom`le.. Si eu mai scriam. Si carti postale din vacanta (acu-s mms-uri sau telefoane 3G – “uite ba unde-s eu!”), si scrisorici de dragoste (acu-s buzz-uri si conversatii pe mess), si alte epistole felurite, uneori scrise de doua-trei ori, din cauza vreunei greseli sau pete de cerneala. Scriam pe ciorna, abia apoi trecuta pe curat. Bunica-mea primea scrisori din armata de la unchii mei, taica-meu le avea stivuite pe-ale lui intr-o cutie speciala.

Le-am citit si eu intr-o vreme; parca intram intr-o alta lume odata cu povestile din cele cateva pagini de caiet dictando mazgalit inghesuit. Scrisori catre fostii colegi din facultate, cu amintiri, cu barfe “o mai stii p-aia de la 2B? S-a maritat, amice, cu un uraaaat, vai Doamne!”, cu invitatii la cate un botez.. Si au ramas, e o parte din istorie in paginile alea. Si ma apuca asa, o greata, cand ma gandesc ca tehnologia asta nu numai ca tampeste si leneveste omul, dar il face sa uite. Sa nu mai ramana nimic in urma lui. Zic si eu: cati va salvati mesajele de pe mobil? Sa le cititi si peste ani? Cati va pastrati e-mailuri, pentru a le da puradeilor sa le citeasca? Unde e individul? Si ce ramane in urma lui, la capitolul “efecte personale“? Gandurile sigur nu-i raman.

Mi-ar placea sa scriu intr-o zi o scrisoare. Sa ma duc la posta, sa-i pun timbru, sa-i scriu destinatarul, s-o trimit – urgenta sau nu. Dar nu am cui scrie. Si chiar daca as scrie cuiva, ce ar simti si gandi despre mine cand ar (daca ar) primi scrisoarea, peste 4-5 zile? Sau o saptamana? Nu dom`le, a apus o era, baga-mi-as. Si va urasc pe voi toti astia care facem abuz de tehnologie, pe motiv “ca-i mai comod, draga“.

Altfel spus, am bagat de seama ca renumita bautura racoritoare Coca Cola Light are gust de Coca Cola normala, uitata cateva zile intr-o sticla fara dop. Mare porcarie.. De-aia beau doar bere. U son le brifcor d`antan..

De ieri sunt veselul proprietar al unei cutiuţe magice, cu un praf.. pe care nici mai mult, nici mai puţin, îl tragi pe nas. Da, este vorba despre tutunul de prizat. Am făcut rost de frumuşeţa asta prin contrabandă, de la ”băieţi”. Schimbul s-a făcut pe sub mînă, evident, într-un loc aglomerat, să nu ne ia la ochi poteraşii. Iar eu sunt mulţumit de ceea ce am primit. Drăcia asta, pe numele ei Poschl’s Gletscher Prise Snuff Menthol mit Columbia-Ol (toate o-urile din denumire au punctulete deasupra, deci se citesc mai rotunjit decît de obicei), este evident mentolată şi cu adevărat ţi se urcă la cap. Dacă presari în spaţiul dintre degetul mare şi restul mîinii suficient cît să nu te faci de rîs, dar nu prea mult, să nu te-apuce bîţîiala, mai trebuie doar să ştii cum să-l tragi pe nas. Dintr-o dată, cu o bancnotă de 1 leu, rulată

Prima dată îl simţi în ochi, nu în nas sau pe trahee. Iute, înţepător, aromat, pînă încep să-ţi dea lacrimile ca la curăţat de ceapă. Abia de mai poţi să rabzi milioanele de ace care-ţi străbat jumătatea de faţă cu a cărei nară ai tras cele cîteva firicele de tutun de prizat. După ce trece senzaţia de ţepi, simţi cum ţi se desfundă nasul… minunat. Aerul devine mentolat.. totul prinde o altă culoare. Poţi face abstracţie de gestul celebru, văzut în filmele cu drogaţi, cînd începe să te mănînce nasul şi tu-ncerci cu ambele mîini să scapi de furnicături. Sau de praful ăla alb-pudră care rămîne în jurul nării după prima liniuţă. Se întîmplă şi aici, dar este cu totul altceva. Totul este natural. Şi legal. Sper. Pe mine mă scuzaţi acum, mă duc să-mi desfund nasul, că a rămas încleiat de la.. Fir-ar să fie.

Partea bună e că de aseară încoace nu am mai fumat nicio ţigară.