Ilegalisti, dom`le. Mi-a placut acolo. Am mers de cateva ori la fata locului, si de fiecare data am avut parte de momente vesele cu chelnerii sau cu vreun pustan rebelizat pe viata in general si pe familia lui in special. Era unul, Hansy i se spunea. Cica era satanist, da` eu nu m-am luat dupa primele taieturi pe care le-am vazut la el. M-am gandit ca are multe pisici pe-acasa. L-am crezut, insa, cand i-am vazut celelalte taieturi, alea in forma de cruce intoarsa. L-am intrebat “ce-ai avut ba de te-ai taiat?“. Raspunsul? “Nu stiu.” A si speriat-o odata pe-o pustoaica de pe-acolo, cand s-a dus vesel la ea si i-a zis “ma sinucid. Vii sa te uiti?“. S-a lasat cu lesinuri, cu otet dat pe la nas, in fine, distractie.

Omul n-are treaba cu parintii, i-a adus tata-sau niste mancare odata chiar in bar, ca acolo dormea, au stat la o cafea ca baietii, dup-aia Hansy s-a imbatat lampa si era s-o bata pe-o alta pustoaica din cauza ca aia era depresiva si nu avea licenta pentru bocet. Sunt sigur ca tipul era in stare sa-si indeplineasca amenintarea cu capul in buda, numai ca l-au tinut unii mai citavi la minte si s-a potolit intr-un final. Mai era un tip, il chema Mihai si era alcoolic. Ciroza in floare, doctorii ii dadeau 4 ani, el se trezea cu mana pe sticla de vodka. Chestia era ca daca nu bea nimic, i se facea rau. Tremuriciuri, ameteli, stiti reteta. Dar era baiat de treaba, intr-un final. Student, detinea recordul la restante, 26 la sfarsitul anului 3. Nu era bastinas, si de fiecare data cand pleca acasa, se-ntorcea cu tz feluri de branzeturi, slanina, lapte si-alte delicatesuri de prin satul lui.

Ce masa campeneasca se intampla atunci..mama-mama. Printre halbe, fix pe bar. Sau, daca avea careva chef, se gateau diverse ciorbe intr-o friteuza “agatata” de unul de la o fosta gazda. Era interesant, cel putin, sa intri intr-un bar si sa te ia o aroma de ciorba de vegeta chiar de la usa. Daca te stiai cu barmanii, musai sa te alegi si tu cu o farfuriuta. Sa mai stinga taria.

Fetele barului, ca chiar ziceai ca-s ale barului, erau de diferite categorii. Majoritatea pustoaice, majoritatea cu probleme existentiale, dar in schimb erau si mici si mari, si blonde si brunete (bine, mai mult brunete, ca-si asortau parul la haine). Portretul tipic numara 2-3 relatii incrucisate cu baietii barului, cel putin o “tura” in spatele barului, tone de machiaj si o predispozitie spre daruire totala, in general. Chestia interesanta: nu beau. Sau beau, dar la ocazii speciale. “Am terminat scoala, vreau sa ma imbat.” Sau “m-am despartit de X, vreau sa ma imbat.” In rest erau fete cuminti si de gasca. Si daca bautura se gasea in barul ala, tigari mai putin.

Asta era moneda forte, puteai obtine orice cu o tigara bine plasata. Inclusiv o “tragere” din punga cu prenandez a lui Cristi, un tip care pana la urma s-a adeverit a fi “seful” lui Hansy, ala care-l punea sa faca aia sau ailalta, care-l trimitea dupa tigari sau dupa bere la non-stop. Prenandezul nu era o obisnuinta, dar la ocazii speciale… mergea. Bine, ca dupa astfel de exhibitii gaseai barul a doua zi plin de cioburi, cu stocul disparut si incasarile baute, gauri in pereti si mobila gaurita.

O sa-mi fie dor de barul ala. Chiar are o poveste, si faptul ca a intrat in faliment ma intristeaza nespus de mult. Dar, cine stie, vor veni vremuri mai bune pentru toata lumea.

Agniţenii citesc Agniţeanul, săptămînalul de patru pagini care vorbeşte despre viaţa comunităţii. Agniţeanul are vreo trei sloganuri: ”Chiar Merită”, ”Un ziar clar într-o lume confuză”, ”Publicaţie ce promovează ideile societăţii deschise”. Spicuim din sumar: Apă mai scumpă, Controale la gaz, Agnita e pe cai mari, Salubritate cu forţe proaspete, Făină şi zahăr, cadou. Interese variate, precum se observă.

Hai să vă citez dintr-un articol de culoare, semnat de un preot. Să vă daţi cu seama despre nivelul cosmic al spiritualităţii agniţene.

Era ca un avion în vrie. Alerga de la pat la oglindă, de la oglindă la dulap, se uita pe sub perne, ba chiar se puse în genunchi (ce curaj.. podeaua nu mai fusese spălată de vreo două luni) să se uite sub pat. Nimic. Se opri să-şi tragă răsuflarea şi printre două înjurături icnite printre dinţi se răsti la Mihai, care statea liniştit pe un scaun, fumînd.

- Ce dracu’ rînjeşti fasolea la mine, dă şi tu un bip, că nu-mi mai găsesc telefonul!

- Ăă, pe numărul tău? La cît de calm era în comparaţie cu amicul său, Mihai putea fi asemuit cu aisbergul care i-a făcut Titanicului de petrecanie. Singura problemă: aisbergurile nu se hlizesc.

- Nu, pe-al maică-mii! Normal că pe-al meu!

Tudor îşi pierduse cumpătul. Era numai vina lui că întîrziaseră, dar Mihai se obişnuise de ceva vreme cu talentul de pierde-vremea al colegului său de cameră. Tudor era un nativ. Ştia că trebuie să fie într-un loc la ora opt, de exemplu, şi se pregătea de plecare cu zece minute inainte. Pregătiri – adică duş, bărbierit, schimbat trei rînduri de haine pînă la combinaţia mulţumitoare, plus adunat de prin camera răvăşită ca după un taifun ceasul, telefonul, ţigările şi banii. Asta în caz că le-ar fi găsit. Ordinea nu se număra printre calităţile sale.

De data asta, omul dădea semne de disperare. La o primă privire, ai fi zis că era gata să cedeze psihic şi probabil că ai fi format în avans 112-ul, măcar de precauţie. Sătul să-l vadă pe post de titirez (sau poate îi ajunsese reprezentaţia?), Mihai stinse ţigara şi se ridică domol de la masa jegoasă plantată strîmb în mijlocul camerei de cămin. O oală plină pe jumătate cu mîncare de cartofi îi zîmbi verde (probabil era doar mucegaiul), laolaltă cu cinci sau şase muşte care nu se sinchisiră nici cît negru sub aripă de agitaţia din jur.

- Tot căpiat ai rămas, bă. Degeaba stai pe lîngă mine. Ia uită-te sub salteaua ta. Tudor se repezi ca luat de vînt. La ce start avusese, ar fi luat la sigur o medalie la jocurile olimpice din acel an. Altădată vezi unde-ţi laşi angaralele, că aşa ţi-ai pierdut şi telefonul celălalt. Mihai o luă agale spre uşă. Peste umăr mai aruncă o replică. Hai în puşca mea, ai de gînd să mergem azi? Că mai sînt cinci minute şi pleacă autobuzul. Dacă-l pierdem, în cîrcă mă duci. Şi ieşi pe uşă.

Cu telefonul în sfîrşit în buzunar, Tudor aruncă în urma lui Mihai (sau Miţă, cum i se spunea în cercuri neoficiale) cu o brichetă şi condimentă totul cu vreo două înjurături cu trimitere directă la familie. Mai mult de-atît nu putea face, ştia că amicul lui avea dreptate. Încuie uşa camerei, scrise pe ea cu un pix: “suntem la un chef, cheia e în 204″, şi o luă la fugă în urma lui Mihai. În faţă la 204 se opri o secundă, cît să deschidă uşa şi să arunce cheia pe masă, şi-şi continuă goana. Pe drum  dădu peste o fată plinuţă care tocmai se întorcea de la duşuri.
- Scuze! abia apucă să icnească. Şi în timp ce se redresa, continuă cu năduf, mai mult pentru sine. Regret că n-am timp să te sar, că mi-a luat mai mult să te ocolesc, dracu. Bine că nu mi-am rupt oasele..

Tudor îl ajunse pe Mihai la ieşirea din cămin. Fără să mai stea la discuţii, o rupseră la fugă înspre staţia de autobuz. Se chinuiau degeaba: erau la cîteva zeci bune de metri distanţă cînd au văzut ultimul autobuz spre partea cealaltă a oraşului cum se depărta de staţie. Tudor începu o nouă repriză de istericale şi înjurături, în timp ce pe Mihai îl buşi rîsul.
- Nu mai rîde, bă, inaptule, că dacă nu-mi ascundeai tu telefonul îl prindeam!
- Haha! Prindeai o laie, bre! Tu şi la moartea ta o să întîrzii! zise Mihai printre hohote.
- Ce facem acum? Cum mai ajungem pînă în Cireşica? Uite şi tu, pierdurăm timpul ca doi bezmetici în mijlocul străzii! Paştele şi grijania…
- Ştiu, ştiu.. Ce zici, ne teleportăm? Scotty, beam us up!
- … şi ceapa şi tratavanghelu’! Le zîsei fetelor că suntem la ele pînă în ora unşpe! Termină cu klingonienii, vere! Acum ajungem la miezul nopţii…
- Mă, dar grăbit mai eşti..
- …şi să fiu al dracului dacă nu le spun tutulor că stăturăm să te epilezi! Tudor abia mai respira de nervi.
- Ete fleoşc. Stai mă băiete liniştit. Ce, crezi că ceilalţi or să ajungă la marele fix? Tu vrei să fii cît mai repede acolo să-ţi dai în petec cu Alexandra, crezi că n-am habar? Şi lasă tu epilatul meu, că n-am stat în baie juma’ de oră şi nici nu m-am lungit la taclale despre misiunea oltenilor pe Pămînt cu Dadu, cum a făcut un maimuţoi uituc, nu-i dau numele.
Tudor se opri siderat în mijlocul trotuarului. Luă o postură marţială, cu mîna-n şold, bărbia-nainte, pieptul scos..
- Ce Alexandra, ce maimuţoi?! Bă, ăsta…!
- ”Bă” ce? Lasă că ajungem tocmai bine, cînd e cheful în toi, zise domol Mihai, nu înainte de-a lipi un scuipat lat pe creasta bordurii. La ce să mergem de la bun început, să prindem momentul ăla penibil de la toate zilele de naştere, cînd stau toţi cuminţi la locurile lor?!
- Păi în pana mea.. Dacă tu..
- Ce te chiombeşti? Oi fi vrut să te trimită după sifoane. Sau şerveţele, sau mai ştiu eu ce-or fi uitat..
- …
- Este? Ai încredere în tac-to Miţă, care n-a trăit degeaba pe lumea asta. Ajungem cînd e chefu-n toi!
- Mde, dă-o-ncolo de treabă. Hai să chemăm un taxi. Ai credit? Tudor întotdeauna se liniştea la fel de repede pe cît se aprindea.
- N-ai. Las’ că om găsi noi o maşină pe drum, deci să mergem înspre Piaţa Mare. Mihai nu mai aşteptă replica lui Tudor, ştia că se calmase.
Cei doi amici o luară la pas pe strada îngropată în noapte. Felinarele luminau chior, iar ceaţa care se lăsa peste oraş semăna cu o cortină second-hand folosită la un spectacol de doi lei organizat cu ocazia Zilelor Medievale. Cică ”să fie în ton cu epoca aceea sfîşiată”, cum scria pe fluturaşii de propagandă.
- Ia să vezi ce bine o să fie cînd vor fi toţi acolo şi s-or întreba pe unde umblăm noi. O să fim aşteptaţi ca nişte prinţi, încercă Mihai să reaprindă veselia.
- Prinţi, neprinţi, era mai bine să nu fi pierdut autobuzul, mormăi Tudor. Făcu o pauză lungă, timp în care îşi aprinse o ţigară şi aruncă mai multe priviri piezişe înspre amicul său. Într-un final făcu un gest ca şi cînd ar fi luat o hotărîre de viaţă şi de moarte şi continuă cu un oftat. Mamă, frate, trebuie neapărat să pun mîna pe Alexandra astă-seară..
Mihai se uită zîmbind la colegul său.
- Hai nu zău.. Mi se pare cunoscută replica asta. Hm, a, da. Am auzit-o şi la Balul Bobocilor!
- Prietene, pă bune zic. Nu mai poci, mă înnebuneşte fata asta. La facultate n-avem treabă unul cu celălalt. Ba mai mult de-atît, uite, ieri o ţinui numa-n înţepături. Cu mintea în alte părţi, Tudor călcă strîmb şi fu la un pas să plece la căutat de ciuperci pe asfalt. Cristelniţa…!!! Că cică roşcatele-s nişte blonde uitate prea mult la soare, d-astea. Oricum, ştie că-mi place de ea, deşi eu n-arăt nimic.
- Cum ştie, mă? De unde ştie? Parcă ziceai că te porţi indiferent cu ea. Ia spune tu tot lui nean-to Miţă, că parcă văd că ai făcut vreo tîmpenie.
- E, rahat. Nu făcui nimic, zău. Da’ fii atent.. Ştii cînd am venit pilit acum două seri? Mă puse dracu de-i dădui atunci vreo două mesaje.. mai speciale. Tudor se opri, se uită la amicul său, păru că cerne ceva prin sita gîndurilor, apoi începu brusc să se caute prin buzunare. Ia de citeşte-aici. Şi-i întinse mobilul.

MIhai se opri în loc, luă telefonul, se uită la ceas, pufni din nas, se scărpină în cap, trase o ocheadă la celălalt şi apoi ridică din umeri. Tudor se bîţîia de pe un picior pe celălalt şi încerca să dea impresia că filează taximetre. De vreo două ori chiar ridică mîna să oprească o maşină, dar o făcu fără nicio tragere de inimă. Dacă ar fi focalizat cineva imaginea pe a lui privire, ar fi băgat de seamă că omul trăgea de fapt cu ochiul la reacţiile lui Mihai, care începuse să citească mesajele din mobil. Pe măsură ce se adîncea în lectură, un zîmbet i se lăţi pe faţă. În cîteva secunde, mustăceala se transformă într-o adevărată cascadă de rîsete, cu tot cu pleiada de icnete şi sughiţuri.
- Mă omule! Mă, tu eşti prost?
- Proastă e mă… replică înciudat Tudor şi încercă să-i ia telefonul.
- Nea, nea, nea! Tu i-ai facut declaraţii de dragoste prin esemesuri, mă? Şi la şcoală zici că îţi baţi joc de ea?! Mihai abia mai respira, printre hohote. Tudor încercă o egalare la scor. Evident, una violentă.
- Auzi, poate-i vrea să te las fără perle-n gură!
- I-auzi!! “Te iubesc cum nu a mai iubit nimeni şi nici nu va iubi nimeni..” Aolo, mamă! De unde ai copiat porcăria asta, Tudorele!? Te ştiam mai inventiv, dracu naiba! Sau era mesaj standard pe Connex?! Ahaha!
- Termină, să moară capra, că mă indispui şi mai rău!
- Ce să te mai indispun! De-asta te grăbeşti tu la chef, să dai ochii cu ea ca să ce?!
- Am nişte emoţii… La facultate s-a făcut că nu ştie nimic, şi astă-seară e prima şi poate ultima ocazie de-a vorbi cu ea între patru ochi.
- Prăpăstios judeci, amice..
- Fă, dacă lucrurile merg prost, ăla sunt. O să mă spînzur de ouţe de podu’ peste Cibin! Încurajează-mă şi tu, băi tămîie, că nu ţ-o fi greu!
- Te-ncur…ajez! Lasă, mă, că te descurci tu. Din două una: ori te faci de rîs, ori nu. Haha!
- Trăzni-te-ar sfîntu’ cu pronosticurile tale!
- Numai să nu bei prea mult să-ţi faci curaj, că la cum te ştiu, o să uiţi să o iei la vrăjeală şi-o să te înfigi în glaja de vin!
- Mă-nfig în doamna mă-ta.. Nu-mi mai ţine socoteală, că ştiu eu ce fac. Asta ar mai lipsi, să mă duc la ea beat creacă. Dacă m-ar vedea aşa ar rîde şi cu curul de mine.
- Eşti deştept ca noaptea. Tu şi cu ăla, personajul lui Creangă din ”Prostia Omenească”. Fă cu mîna la taxiul ăla, ce stai ca stîlpul?! Vrei să ajungem azi sau mîine la chermeză?
- Oricum mîine ajungem, dobitocule, că e deja unşpe jum`ate, îi aruncă Tudor peste umăr în timp ce sărea în mijlocul drumului să oprească un taxi care după toate aparenţele era gol.
E un lucru ştiut însă că aparenţele înşeală, iar maşina nu era goală. Şoferul le făcu în schimb semn că se-ntoarce, şi iată-i pe cei doi prieteni (căci erau totuşi prieteni la cataramă, cu toate înjurăturile şi epitetele) aşezîndu-se pe trotuar ca-n gară, în aşteptarea trenului.

Strada nu era deloc pustie, în ciuda orei înaintate. Pe lîngă ei trecură cîţiva colegi de camin cu prietenele, apoi doi bătrîni ca la vreo 60 de care mergeau strîns înlănţuiţi, o gaşcă de puştani din cartier..
- Auzi, mă.. Tudorele! Unde te uiţi? Lasă picioarele ăleia. Zi-mi şi mie, de ce dracu ne-a chemat Cristina la ora asta? Parcă văd că se sparge gaşca pe la vreo două noaptea.
- Stai tu liniştit, că nu se sparge. E ziua ei, nu? Fu de serviciu azi şi nu putu să scape mai devreme de opt. Că vorbii cu ea dimineaţă, cînd mergeam la cursuri. Mai avea şi de aranjat prin casă. Aperitive de pregătit, platouri de ornat, să se epileze, ştii tu, chestii femeieşti. Mîine e sîmbătă, aşa că nu e nici o problemă cu ora la care plecăm. Doar nu ne cheamă să îi dăm cadourile, ne dă un pahar de vin şi pe urmă ne scoate pe uşă afară.
- Şi mai vin prietene de-ale ei, colege de-ale voastre, ceva? Mihai goni un ţînţar insistent şi reluă. Că parcă mă bate gîndul să intru şi eu în legalitate şi să-mi fac o prietenă cu acte în regulă..
- Bă, mai vine taxiul ăla sau ce dracu facem, că mă săturai să stau ca papagalul în drum..
- Ultima tipă aşa m-a consumat…
- Te-a consumat, zici? Ca de obicei, Tudor revenise brusc la starea lui de zi cu zi, vesel ca un rus care se ştie cu vreo trei sticle de vodkă-n buzunar. Hahaha! Cred şi eu că te-a consumat, amice, doar ne scoteai din cameră de cîte trei, patru ori pe săptămînă să-ţi faci mendrele cu ea.
- Ţi s-o fi părut mult, ă? Păi dacă tu şomezi, normal că e mult!
- Mde.. hai că uite maşina. Taxiul, o Dacie de pe vremea rebeliunii legionare, opri cu scîrţ la doi paşi de ei. Stai tu lîngă şofer? spuse Mihai şi se urcă imediat în spate. Pe drum, cei doi nu şi-au mai vorbit, nici nu ar fi fost posibil. Şoferul dăduse muzica la maxim şi din boxele de n watti se revărsa ultima manea la modă. Dacă făceai abstracţie de versurile “sunt barosan, mare barosan, sunt number one”, de ritm şi de orice altceva, nu puteai să nu apreciezi calităţile vocale ale interpretului. Se mai întîmplă si paradoxuri pe lumea asta.

Maşina i-a lăsat pe cei doi exact în faţa casei sărbătoritei. O locuinţă spaţioasă, cu ziduri trainice – numai bună de refugiu, dacă trăiai în vremurile cînd năvăleau tătarii. Casă tipică pentru zona în care se aflau şi din care răzbătea o larmă infernală. Era clar că nu-i aştepta nimeni ca pe prinţi. Erau şanse ca de fapt să nici nu mai fie aşteptaţi. Îşi aranjară hainele, Tudor îşi aprinse o ţigară şi o fixă neglijent între buze (de efect, cum îi plăcea să spună), în vreme ce Mihai suna la uşă. Nimic. Din casă tocmai se auzeau acordurile de la Offspring – Why don`t you get a job, acorduri gîtuite de hărmălaia unui regiment întreg de infanterie. Omul continuă să sune intermitent, dar la un moment dat îşi pierdu răbdarea şi nu mai ridică degetul de pe buton. Nimic. Lîngă Mihai, Tudor se pierduse iar cu gîndurile pe veşnicele plaiuri ale vînătorii. Sau la dracu-n praznic, dacă preferaţi. Se observa asta după cum uitase ţigara în gură – pe jumătate fumată, dar nescuturată – şi după cum fixa pragul intrării. Se poate să se fi gîndit în acele momente la cum să-şi facă intrarea în casă. Era omul impresiilor, îşi cultivase anumite ticuri aşa-zis interesante şi acum îşi alegea arsenalul.
- Rahat..
Miţă se opri din sunat, îl înghionti pe celălalt, să-i atragă atenţia şi se aşeză pe scări.
- Ce faci, mă? De ce nu suni?
- Degeaba, moşule. Ăştia nu aud neam, zise Mihai. Stai să se termine melodia şi atunci reluăm. Dacă vrei, mai ţîrîie tu, dar pun pariu că nici tu n-o s-o auzi, la ce balamuc e înăuntru. N-apucă bine să încheie replica. Uşa se deschise şi în prag îşi făcu apariţia o fată blondă, tunsă scurt. În urma ei se buluciră doi hăndrălăi în pantaloni scurţi şi maieuri, rînjind cu gura pînă la urechi. Era Cristina, gazda.
- Ia uite-i! Ce faceţi, măi băieţi, acum se vine? Lăsaţi lumea să vă aştepte cu orele… Eu credeam că nu vă mai văd în seara asta. Cei doi ţîşniră de pe scări ca împinşi de resorturi.
-… Cristina! La mulţi ani, colega, să ne trăieşti..
-… pierdurăm autobuzul din cauză că ….
-… şi voi n-aţi auzit cînd am sunat…
-… şi uite aşa trebui să stăm după taxi…
-… venit toată lumea.. ?
- Staţi uşor că mă ameţiţi. Hai că vorbim în casă, eu mă duc cu băieţii să le-arăt unde e non-stop-ul, se duc să ia bere.. Ca să vezi, am uitat să cumpăr eu.
Tudor şi Mihai schimbară iute nişte priviri (vreo două-trei, nu mai multe) care spuneau ”Vezi? Ţi-am zis eu.. Da, mă, bine, te duce bila..” Apoi se repeziră s-o pupe pe obraji, vociferînd după reţeta stabilită înainte.
-… Ei, dar puteai să ne spui nouă..
-… luam tot ce trebuia, fără probleme…
-… un telefon să fi dat…
- Nu vă faceţi griji, sunteţi invitaţii mei, nu puteam.. Fata zîmbi strîmb şi se trase într-o parte, deschizînd frontul către indivizii care se legănau de pe un picior pe altul în spatele ei.
- Ei sunt Ion şi Cristi, sunt de la mine din oraş, ne ştim de o mie de ani. Faceţi şi voi cunoştinţă.. Tudor.. e coleg cu mine de facultate, el e Mihai, coleg de cameră cu el.
Urmară cîteva strîngeri de mînă în dorul lelii.
- Hai, treceţi înăuntru că vă aşteaptă lumea… Mai ales pe tine, Tudorele. Şi fata se depărtă cu un zîmbet maliţios pe buze, cu indivizii după ea. Băieţii noştri se priviră, îşi scuturară tururile pantalonilor de praf, Tudor îşi mai aprinse o ţigară, Mihai îşi dădu puloverul jos şi intrară în casă.
- Tudorele, cum îi chema p-ăia doi, că n-am prins. Ai văzut ce dubios arătau? Mai ales ăla, zbanghiu’ de-un ochi..
- Habar n-am. Gorilă Unu şi Gorilă Doi, poftim. Auzi, de ce zicea Cristina că “mai ales” pe mine mă aşteaptă lumea?
- Pe mine mă intrebi? Dracu ştie. Hai mai bine să cercetăm zona, să vedem unde ne înfigem. Bagă-te tu primul, că eşti de-al casei, vezi unde sunt oamenii noştri.
- E ceva putred la petrecerea asta..
- Eu nu-ţi cunosc toţi colegii de grupă, nu-i dibuiesc..
- Bă, mă căpiaşi. Mai taci în spanac din meliţă, că oricum n-aud ce zici.
Din hol, nu le-a luat multă vreme să-şi dea seama că petrecăreţii se împrăştiaseră în toate cele patru camere + bucătărie ale casei. Dădură rondul de onoare, se salutară cu cei cunoscuţi, pupături, ghionturi, palme bătute, era ca la nuntă cînd se întîlnesc rudele mirelui. În sufragerie – ringul de dans, vezi-doamne – erau cîţiva oameni care dansau sub privirile altora mai leneşi (sau poate mai beţivi), în bucătărie se mîncau sarmale, în două dormitoare se stătea la taclale pe diferite teme, în al treilea li s-a spus să nu intre că e ocupat, în timp ce la baie tocmai se rujau două fete necunoscute. Se întoarseră în hol să-şi lase hainele. Tudor era încruntat şi pufnea ca o orca în călduri.
- Mă, n-o văzui pe Alexandra pe nicăieri, deşi băgai ochiu’ peste tot. Dacă n-a venit? La facultate, cînd am stat de vorbă cu ăştia, zicea că vine şi ea. Să vezi că nu e pe-aici şi-mi făcui atîtea planuri degeaba. ‘Ar al dracu de viaţă! zise, chinuindu-se să nu dărîme piramida de haine peste care-şi pusese cămaşa.
- Ce dracu ţi-a venit, nene? M-ai făcut curios să văd ce-i poate bibilica. N-o cunosc prea bine, ştii că n-am ieşit decît de vreo trei ori cu voi la bere.
- E de cursă lungă, tată..
- Sigur, e bună rău la fizic, are şi cufăru-ăla bombat, dar nu mi s-a părut cine ştie ce de capul ei. Cam fluşturatică.
- Da, mă, că tu numa’ cu ainştainuri lucrezi..
- Stai calm, o fi pe-aici pe undeva şi n-am apucat noi s-o vedem. Cred că suntem cel puţin treizeci de inşi.
- Mde, poate că ai dreptate. Haidirem în sufragerie, că Ovidiu şi cu Melcu acolo-s. Trăgeau la măsea vîrtos, din cîte-am apucat să bunghesc prin fum şi beznă. Ne-om încălzi şi noi cu ceva coniac.

Cîtă vreme pierdut-au prin hol, sufrageria devenise neîncăpătoare; mai toţi cei cu chef de dans şi rezistenţă în picioare se adunaseră acolo. Era un fum de puteai să-ţi bagi degetele-n ochi, iar muzica urla din două boxe înalte de-un stat de om. Printre cei prezenţi pe “ringul de dans” treceai ca la slalom. De o neîndemînare cronică, Tudor nu rată ocazia să calce pe picior o fetişcană măruntă, cu pletele-n vînt. Urletul de piele roşie care-a urmat fu iute estompat de vacarm. Toţi îşi dădeau în petec, fetele cu mişcările lascive, aproape triviale, de dans, băieţii cu sticlele, glumele porcoase şi ocheadele aruncate pe ici, pe colo. Prietenii noştri au ajuns cu greu pînă în colţul unde erau Ovidiu şi Melcu, cei doi colegi despre care vorbiseră mai devreme. Înainte de a ne apropia, să vedem cam cine erau cele două noi personaje. Ovidiu era un haidamac de aproape doi metri pătraţi, chel, moacă pură de raket basarabean. Un băiat de zahăr, dacă îi erai prieten. Altfel riscai să te îngroape în miştouri, poante şi apropouri, nu neapărat dacă l-ai fi călcat pe bătături. Cel mai mare defect al lui părea a fi sinceritatea. Dacă erai prost, ţi-o spunea în faţa şi-ţi aducea şi argumente. Celălalt, Melcul, era o adevărată figură, în primul rînd prin faţa sa expresivă, în mijlocul căreia trona un nas majestuos. Peisajul era completat de o pereche de ochi albaştri-moartea-femeilor, apoi prin felul său de-a fi şi de-a vorbi. I se spunea Melcul din două motive, ambele întemeiate. Era ardelean şi bîlbîit.
- De ce-aţi venit aşa tîrziu, fraţilor? Mă şi gîndeam cu Melcu.. Ne-aţi lăsat nouă toate femeile, deşi parcă nu-mi venea a crede..
- Hai noroace, vere.
- Mai ales la cum te ştiu, Tudore, topit după Alexandra. Unde-aţi umblat? întrebă Ovidiu, privindu-i pe deasupra ochelarilor pe noii-veniţi. În special pe Tudor.
- Dă-o, mă, dracului, şi tu începi…?!
- Salut, băieţi. Care e mişcarea p-acilea? îşi strînseră mîinile, iar Mihai se trînti pe covor. Am întîrziat, că am pierdut autobuzul şi am stat o grămadă de vreme după un taxi.
- Tu, ăsta, cheliosu’! Care e măgăria cu Alexandra? A spus la radio şi am pierdut eu emisiunea, ce dracu aveţi toţi? Lui Tudor nişte pene i-ar mai fi trebuit, altfel era înfoiat ca un curcan, după toate regulile artei. Cristina mă luă în primire de la intrare, tot cu ceva de genu’ ăsta!
- Calm, puştiule, că le vom lămuri pe toate.
- Ce faci, Melcule? Tragi la măsea, `ai? Mama ta de ardelean, tot cu glaja-n mînă, de cînd te ştiu.
- De, mă, ficior, femeile-s fudulie, băutura-i temelie.
- Oltene, cu Alexandra… păi cine nu ştie mesajele tale? A făcut sesiune deschisă cu fetele, mai devreme. Ştiu toate ale noastre. Ia ziceţi, ce conduceţi? Un coniac ”Învierea lui Lazăr” sau un vin ”Moartea căprioarei”? Tudor căscă nişte ochi cît toate zilele şi începu să tremure. Ca să-şi facă de lucru, se-ntinse cît era de lung pe jos, că scaune nu mai erau. Puse mîna pe sticla de coniac din care “citeau” ceilalţi doi şi trase o duşcă zdravănă. Mihai plecase după suc. În colţul drojditorilor era numai alcool.
- Ce-a făcut?? începu Tudor după o pauză de reveneală, de cîteva minute. Tuta! E pe-aici? Fir-aş al dracu să fiu cu telefonul meu cu tot… Zici că le-a arătat la toate mesajele mele?
- Şezi blînd, băiete. Melcu bătea darabana pe sticla de coniac în ritmul muzicii.
- Păi bine, mă băieţi, e normal? Adică eu… Şi ea… Practic şi-a bătut joc de mine!! N-am mai trecut prin aşa ceva de cînd eram în clasa a cincea, de la ziua mea! Cum mama dracului… Bă Ovidiu, dă şi mie sticla aia.
- Tudi, iar te-mbeţi, boule, şi nu te mai car acasă ca pînă acum. Ce să-ţi fac? Ţi-am zis că Alexandra e pasăre. Ţi s-a pus şi ţie pata fix pe una care nu merită doi bani.
- Haida-de, că exagerezi..
- O fi ea bună de tavaleală, dar la mansardă bate vîntul, omuleţ. N-am ce-ţi face, poate să-ţi dau vreo două peste ochi să-ţi revii.
- Te pui cu sentimentele, coane?! Cînd te loveşte…
- Că dacă te prinde trenul pe linia ferată, îl aştepţi să te buşească. Ţi-am zis şi atunci, las-o baltă şi vezi-ţi de altele. Fii atentă, fă proasto, o vezi pe bruneta aia?
- Eşti dus, vericule! Sau te-mbătaşi! Aia-i Ana, e colegă cu noi!
- O fi, nu zic nu, dar îi stă oribil de bine în fusta aia pînă la genunchi. Ascunde o şleahtă întreagă de năzbîtii sub ea, am văzut-o la dans ce ştie să presteze. S-ar putea să o iau mai tîrziu la o tură.
- …ia-o, tată, ce poci pentru ca să zic!
- Zău că-mi place, la cursuri e tot timpul ţeapănă ca un arac, dar aici… Nu zbanghie ca Alexandra ta. Fii atent, ai văzut optul ăla?!
- No, mă.. Ovi, mai lasă-l în pace, nu vezi că e gata să plîngă? sări Melcul. Dă-i un respiro omului, ce te pui tu cu gusturile lui? Mie-mi place Alexandra. E roşcata mea preferată. Dacă nu era ăsta să-i curgă balele după ea, îi băgam eu măgaru-n beci.
- Hehe, da, mă, îi băgai cîrnatu-n chiflă…
- Îi spărgeam vitraliile la biserică..
- Mai terminaţi, mă!
- Îi întingeai în tigaie…
- Ia mai du-vă-n…
- Îi plantam floarea-n glastră…
Situaţia risca să degenereze într-o cearta, pentru că Tudor se aprinsese şi ceilalţi doi o ţineau laie cu glumele pe seama Alexandrei. I-a oprit (sau cel puţin au pus o pauză) sosirea lui Mihai, care propuse un toast. Era cu un pahar de vin cu cola în mînă.
- Hai bă să ne împăcăm! Pentru noi!
- Prietene, ce-ai în pahar, bre? Femeie care eşti tu!!
- Da, să nu uitam de ce ne-am adunat!
- Dai noroc azi, fiu’ ploii?
- Sănătate şi virtute, dracilor!

Apele fiind liniştite şi Tudor legumind în tăcere un pahar de coniac, atmosfera intră în acea etapă a tuturor petrecerilor: cea de după 12 noaptea. Băieţii nu se sinchiseau cîtuşi de puţin de tevatura din jurul lor. Îl salutau pe unul, glumeau cu alta şi-şi vedeau pe mai departe de sticla de coniac “5stele, garantat”, adusă de Ovidiu pe şustache, în mîneca pulovărului. Nu că i-ar fi fost jenă de gazdă să se afişeze băutură de-acasă – era mai degrabă spirit de aventură. Sărbătorita oricum nu servea decît vin şi bere. Se spuneau glume şi se povesteau ultimele poveşti de cearşaf. Eroi: Mihai şi Ovidiu. Melcul nu era fan al discuţiilor de gen, iar Tudor era absent, dacă nu cu vorba, cel puţin cu mintea. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată aşa tăcut şi înnourat. E drept, băieţii îl mai văzuseră în ipostaze neobilşnuite. Beat rangă, enervat, plîngînd chiar (într-un moment cînd i se pusese buna credinţă sub semnul întrebării), aprins după cine ştie ce tipă agăţată în crîşma lui Don Titi, filozofînd pe teme religioase sau bătîndu-şi joc de vreun biet muritor care se credea prea stăpîn pe cunoştinţele sale, Tudor era al lor. Acum tăcea lungit pe jos şi sticla de coniac se oprea cam prea des în dreptul lui, înainte să-şi reia circuitul închis între ceilalţi trei prieteni.

- Fiţi atenti! sări Mihai ca fript, în timp ce din boxe se auzeau acordurile de început ale unei melodii greceşti. Fraţilor, o să vă placă melodia asta! Se ridică, merse în mijlocul camerei şi se înfipse ca o şipcă între două fete care încercau, rîzînd cu lacrimi, să înjghebe un fel de dans ce semăna cu o sîrbă oltenească pe ritmurile lui Zorba. Fetelor! Nu aşa! Uite ici! Dreptul sus! Lateraaal…. Jos! Acum stîngul! La spate! Apleacă-te, nu sta ţeapănă! Bravo!
- No, mă, Tudorele, Miţă ăsta al tău e cel mai de treabă dintre toţi colegii tăi de camin, zise Melcu. Ăilalţi nu-mi plac şi cu asta basta. Ia uite ce le joacă… Mai mult le trage după el, dar tot e bine. Poate o să cînte şi-o învîrtită de pe la noi, de pe valea Hîrtibaciului, să vă arăt cum se joacă mîndrele…

Cînd venea vorba de muzică populară, Melcu era cel mai bun dintre ei. Nu scăpa nicio fată “nejucată” şi nesărutată la final. Era genul de om simpatic pe de-a-ntregul, iar Ardeleanul era numai ochi pe ringul de dans, Mihai le-nvîrtea pe bietele fete ca pe nişte titireze, iar în colţul vesel nu mai rămăseseră decît Ovidiu, care era prea greoi (sau n-avea chef) să danseze, şi Tudor, care cu cît bea mai mult, cu atît se “monta” împotriva Alexandrei. Faptul că ea divulgase mesajele sale îi apărea acum ca o adevărată trădare. Terminaseră de multă vreme sticla de coniac şi trecuseră la vin, cînd Tudi se-apucă să vorbească.
- Ovidiu, dragule… Îmi place, mă, fir-ar ea a dracului… Îmi place la nebunie, şi jur că nici măcar nu ştiu ce-mi place la ea. N-am mai simţit aşa din liceu… Îmi place şi mă doare modul cum se poartă cu mine… Ştie că am un feeling pentru ea, şi se apucă să le spună toantelor ăstora ce şi cum…
Ovidiu era parţial absent. Cu ochii sudaţi de fata care-i prinsese atenţia, abia luă în seamă ce spunea amicul său.
- Frate, e treaba ta ce vrei să faci cu ea, eu ţi-am spus şi mai devreme că nu are rost să investeşti sentimente. Şi nici altceva. În nicio femeie. Şi vezi că e în dormitor.
- E aici? aproape că răcni Tudor. Să ne aducem aminte că n-o văzuse pe nicăieri la sosire. Dar n-am văzut-o în dormitoare!
- Da, mă, e aici, apăsă Ovidiu pe fiecare cuvînt, în timp ce gura încercuită de barbă i se lăţea într-un zîmbet ironic. E în dormitor, dacă-ţi spun. Cu prietenul.
Să-l fi văzut pe Iisus coborînd din ceruri, şi Tudor n-ar fi putut afişa o moacă mai perplexă. Încercă să spună ceva, dar nu reuşi.
- Hai să vă zic o chestie, se amestecă Melcul fără nicio legătură cu subiectul în discuţie, dar, poate, în legătură cu propriile sale gînduri. Femeia nu se-nţelege. Femeia se acceptă aşa cum e. Eu nu mai vreau să accept decît ce am chef. Ce se-ntîmplă? Uite ici: eşti cu una. No, bravo. E o puştoaică de vîrsta ta, sau ptiu drace, chiar mai mică. Pac! Vrea ieşiri la discotecă, la cofetărie, hai la plimbare, hai la cumpărături, vine Crăciunu`, ia-i cadou, vine revelionu`, să dea dracu` să nu-l faci cu ea, vine Sfîntul Valentin, vrea flori, vrea dragoste, vine Dragobetele, scumpule, nu ieşim şi noi undeva, flori, dragoste, vine unu martie, iar acelaşi lucru, flori, dragoste, cadouri, că de, e femeie, deşi n-ai făcut-o tu, dacă mă înţelegi. Vine opt martie, alte flori, altă dragoste, altă plimbare, concert Tudor Gheorghe, toporaşi, lăcrămioare, au înflorit salcîmii, vine ziua ei, atunci să te ţii! Scoate, nene, din buzunar, şi mai multe flori, dragoste, cadouri… Ce e asta? Deschizi consignaţie sau ai prietenă? Nu, fra`, ui` ici adevărata tinereţe. Cu cele de vîrsta ta te-ai lămurit. Investeşti şi culegi nişte roade acre de nu-ţi dau nicio satisfacţie. Că dacă nu te chinuie şi nu te gelozeşte, nu se simte împlinită.  Ascultaţi la mine, că ştiţi că nu vorbesc de două ori. Eu mă uit la doamne, dom`ne. La alea peste 30 de ani. De ce? Simplu. Te cheamă la ele acasă, ştii de ce te duci. Mîncărică, mai şi bei ceva, dup-aia ura şi la gară! Salteaua să fie rezistentă. Ai plecat acasă, nu te stresează nimeni cu telefoane, nu te bate nimeni la cap, au şi ele viaţa lor. Cînd te sună iar, ştii unde mergi, ce faci şi ce va urma. Ovidiule, nu te uita la mine mirat ca un miel în ajunul Paştelui, ştii bine ce vorbesc. Te chinui cu o fată de vîrsta ta şi nici nu ştii dacă tot chinul tău a avut vreun folos, dacă pînă la urmă reuşeşti ceva de laudă. Te mai şi trezeşti părăsit, înşelat, că găseşte de cuviinţă să se ducă după altul cînd ţi-e lumea mai dragă şi ”ce vrei, dragă, am şi eu o viaţă, vreau să mi-o trăiesc. Doar nu te aşteptai să-ţi fac un plod şi să mă apuc să-ţi cos izmenele?!”. Aşa, cu doamnele, aleargă ele cu limba de-un cot după tine. Nu mişcă-n front, să nu te piardă. Simbioză, ca la zootehnie! Doamnele se împlinesc, noi învăţăm. Dup-aia ne întoarcem la domnişoarele noastre, pe care ştim de unde să le conducem, să nu ni se mai urce-n cap…
- Lucică, ce dracu zici, mă, acolo?!
- ..că pînă la urmă secretul e-n vîrful ştiuletelui. Aşa mi-a zis bunicu’, încheie Melcu tirada.
- Să mor de impotenţă dacă l-am mai auzit p-ăsta vorbind atît de mult odată, spuse Tudor brusc înveselit. Bă Melcule, ştim că eşti filozof, da` nici în halatu’ ăsta, mă! Zi aşa, ne şcolim la babe şi aplicăm la puştoaice, ă? Eşti sigur că stau să aplicăm?
- Dacă nu eşti berbec, stau, replică ardeleanul ţîfnos, băgînd de seamă tonul batjocoritor al lui Tudor şi privirea chiondorîşă a lui Ovidiu. Se întoarse cu spatele şi începu să bată tactul din picior pe-o manea săltăreaţă, trăgînd vitejeşte de-o borţoasă de doi litri cu vin.
- Nu mai bea, amice, că te lasă mintea înaintea ficatului, îi aruncă Ovidiu. Tudorele, cum ziceţi voi, oltenii.. mă săturaşi să tot stau atîrnache pe jos.
- E ”săturai”, prietene!
- Aşa, cum zici tu. Mă duc să dau iama-n Ana aia de la noi din grupă. Văd că se ţine binişor pe poziţii.
- Du-te, frăţioare. Bagă mare. Eu mai drojdesc una-alta p-aici. N-am chef de nimic.
- Eşti un papagal nichelat. Aia te toarnă la toată lumea că eşti în limbă după ea, pe urmă îl încalecă pe primul nou-venit care nu e tu. În loc să te bagi în vorbă cu vreuna, te-mbeţi ca porcu`. Dă-te dracu`, e treaba ta ce faci. Cu aceste vorbe, Ovidiu plecă întins spre o brunetă în fustă pînă la genunchi care dădea impresia că s-a rupt ceva în ea, aşa aprig dansa. Dar să tragem cortina peste acest moment.. delicat.