Exceptionalul din Cotidian » retete

Sînt dependent de brînză

paul — Sun, 21 Jun 2009 05:04:00 +0000

Bună ziua, mă numesc Paul Cristian Dimulescu şi sînt dependent de brînză. Şi roşii. Sau invers. Nu ştiu ce s-a întîmplat, cert este că în ultimele cîteva săptămîni dieta mea s-a rezumat la aceste două alimente. Mîncam cîte un kilogram de roşii plus cîteva sute de grame de brînză o dată la două zile. În rest, nu mîncam deloc. Sau mîncam.. ba o bere, ba un mic, ba nişte sărăţele să zicem. Aşa ca, antreu, căci păcătosul gînd tot la o roşie ş-un cub de brînzică visa.

Aşa le-nfrăţeam, mai ceva ca echipele de fotbal pe vremea Pactului de la Varşovia: o felie de roşie cu un cub de 1×0,5×0,5 cm de brînză. Şi mîncam văzînd cu ochii, iartă-mi Doamne cele gînduri necurate ce-mi treceau prin biluţă cînd vedeam cum se scurge cîte-un strop de mijloc de roşie.. Ştiţi voi, partea aia care nu e cărnoasă şi care de regulă se prăbuşeşte de pe felia de roşie cînd mănînci cu furculiţa.

Vasta-mi experienţă-n domeniu mi-a dat prilejul să pot face un top al brînzei. Roşiile trebuie să fie doar coapte bine (cînd mergeţi să le alegeţi, nu le luaţi pe cele care-s prea tari, că riscaţi să fie şi verzi),cu ţugui dedesubt şi parfumate. În cazul brînzei, ei bine, este vorba despre ceva mai complicat. În primul rînd să o luaţi dintr-o piaţă, “de la ţărani“. Ca să puteţi gusta dinainte.

Apoi, să nu fie prea sărată. În funcţie de animal, să fie de oaie, de bivoliţă, de capră, de vacă. În funcţie de tehnica de producţie, să fie de burduf, frămîntată (nu ştiţi ce-i asta, aşa-i? Marfă de contrabandă, cam ca prazul la olteni. Am un amic ce poate face rost de frămîntată – nu-i dau numele, să moară Fiscul de ciudă), telemea, feta. Şi-n rest… Dacă mă întrebaţi de capacitatea calorică sau de indicaţiile medicilor, n-am ce vă spune.

Dar recunosc, roşiile cu brînză sunt printre cea mai bună mîncare inventată vreodată de om.

Iată-l! Tatăl şi mama sosurilor pentru fripturi

paul — Mon, 21 Sep 2009 15:10:00 +0000

Săptămîna asta mi-am testat veleităţile culinare. Din nou. Se întîmplă mai rar în ultima vreme, dar asta-i pentru că sincer să fiu am îmbătrînit. Şi a venit toamna şi vremea de-afară mi-a înfipt în oase o anume leneveală care nu mă caracterizează tot timpul. Ce-am gătit? Ceva simplu, dar ne-ce-sar. Că românul nu poate trăi, dom’le, fără cartofi prăjiţi c-un copan de pui pîrpălit olecuţă în tigaie, pînă face crustă. Hai, că toată lumea (chiar şi femeile) se pricepe la minunea asta. Dar.. că întotdeauna există un ”dar”.. eu am găsit o cale de-a tuna felul ăsta de mîncare. Cu un sos demenţial, învăţat în Deltă, la Sulina, de la un amic. Pentru că nu l-a botezat, iaca eu am furatără reţeta şi-i dau eu nume. Sosul sulinez. I-aş fi zis ”dimulescian”, dar nu cred că vrea să fie asociat cu numele meu.

Să vă explic, gen. Se iau vreo 5-6 cartofi vechi sau noi, se curăţă, se taie ca pentru prăjeală. Pînă aici e simplu. Se iau cîteva pulpe de pui, se crestează ca în imaginea alăturată, se ung cu (puţin!) ulei şi se presară pe ele sare şi piper. Atît. Nu tu busuioc, ghimbir sau alte drăcovenii de condimente şi miroase. Nu, dom’le, nu e voie. Apoi se lasă o vreme deoparte, cît să intre bine sarea şi piperul în carne, şi se trece la cea mai importantă parte a dezmăţului gastronomic: sosul.

Se iau 10 căţei de usturoi şi o ceapă potrivită. Usturoiul se curăţă, ceapa se curăţă, usturoiul se taie rondele, ceapa se taie cubuleţe, apoi se zdrobesc împreună într-un castron. Cu zdrobitorul, da. Se pot şi pisa, dar e cam greu să obţii o pastă uniformă. După ce operaţiunea a fost dusă la capăt, intervine al treilea ingredient de bază: leuşteanul. Tăiat ca pentru a fi pus în ciorbă, leuşteanul se trînteşte peste ceapă şi usturoi şi se pisează împreună. Apoi se adaugă o picătură de ulei şi un vîrf de sare. Totul trebuie să arate cam aşa.

Observaţi în fotografie alte două elemente, în aşteptare. Da, se pune iaurt, nu apă. Şi se mai adaugă şi o jumătate de roşie, zdrobită la rîndul ei. Ideal ar fi ca roşia să fie lăsată un pic la copt, dar dacă nu sunteţi la grătar sau nu aveţi ustensile, merge şi necoaptă. Se adaugă iaurtul, se adaugă roşia, se freacă amestecul bine de tot şi.. asta-i.

După sos, se pun cartofii şi copanele la prăjit, mai trînteşti o salată de roşii cu brînză frămîntată şi e gata, să înceapă chermeza. A se da dovadă de cumpătare, nu mîncaţi mai mult de 3-4 porţii odată.

Bătălia mea cu gripa. Neporcină.

paul — Thu, 21 Jan 2010 19:45:46 +0000

Noaptea era umedă şi întunecată ca o subsuoară de femeie de la ţară. Am simţit primele simptome în timp ce căscam ochii la televizor. Între un discurs al lui Geoană (“e ora de luat lecţii de limbaj de lemn, drace, de ce nu le programează ăştia după 12 noaptea? Se mai uită şi copii la TV, îi tîmpim cu voia noastră şi apoi punem întrebări retorice, gen de ce seamănă cu mă-sa şi nu cu ta-so.”) şi o telenovelă.. a început să mă zgîndăre pe gît. Senzaţie parc-aş fi fumat Carpaţi şi-aş fi băut un vin sec, de cumpărat şi uitat la acrit vreo cîteva zile între un pahar de lapte şi trei gogonele.

Cum eu nici nu fumasem, nici nu băusem fr’un vinişor de poamă acră, nu m-am prea panicat. Nici măcar un strop, cel puţin pînă cînd rîcîiala mi-a urcat pe nas la deal. “Clar” mi-am zis, “m-am lipit de-o răceală şi gripă“. Că aveam încă-n minte definiţia din reclamele televizate… dar ce nu ştiam era cît de cotoibilă putea fi situaţia. Gripă-gripă, sau porcină? Nu vă mai spun cum am început să-mi calculez cantitatea de tuse expectorată, sau să fac măsurători dacă îmi curgeau muci lichizi sau mai puţin apoşi, deci solizi. Cert e că a doua zi – după o noapte albă ca laptele – am dat fuga la farmacie.

Adică oi fi fiind eu inconştient, dar nici chiar în halatul ăla, să mă tratez cu băbeşti. Cu legături de cartofi agăţate la gît. Cu fesul îmbibat în spirt pe cap. A doua zi, seara, am decis să fac o vizită la farmacie. Mucii deja-mi curgeau liber iar congestionarea feţei nu se mai datora vinului sau ţuicii sau altor substanţe cu cifră octanică ridicată, ci răcelii.

M-am îmbrăcat cu vreo două bluze şi peste am luat un hanorac.
Deja tuşeam, aşa că mi-am pus şi shemagh-ul la gură. Şi un fes în dungi în cap.
Cînd am ieşit afară, m-a răzbit un vînt rece, ca-n poveştile biblice despre sosirea Îngerului Morţii în Egipt. Hăulea a mort. M-am oprit o clipă, să-mi vin în fire.
Am aruncat un scuipat lătăreţ la doi paşi de mine. Era cam verde. Sau poate era de vină raza de lumină de la stîlpul stradal de vizavi. N-am stat să calculez.
Cu paşi tremurînzi, înşurubat între haine, am luat-o spre farmacie. Dinspre parcul de peste drum venea miros de verdeaţă îngheţată.

Şi un urlet de puştoaică virgină, trasă de sfîrcuri. “Mi-ar plăcea, dar ce va spune mama? – Mă-ta nu va afla! – Zici tu, dar eu cui îi povestesc?! – Prietenelor tale?! – Ele nu ştiu că-s încă neîncepută!!”

Am zîmbit a rîde şi cu tusea înainte mi-am continuat drumul. La intersecţie mă aştepta un bişon. Nu mai ştiu care avea o privire mai prăpădită, eu că eram răcit, sau el că era scos de stăpînă-sa la aer pe gerul ăla. Stăpînă-sa… am văzut bulgări de zăpadă care-mi spuneau mai multe. Nu zic, şi ea avea atitudine. Atitudinea unui strugure gata să fie băgat la zdrobitor.

Cînd am dat de-o parte uşa de la farmacie, patru perechi de ochi s-au îndreptat spre mine. Ca-ntr-un saloon din Estul Sălbatic. Primul, şi cel mai dubios, era un individ croit parcă după manualul retardaţilor: mare, cu ochi bovini şi – după mişcări – violent. Era bodyguard-ul. A dat să mi se pună în drum, probabil ca să-i cer scuze dacă dau peste el. Hemhem, a renunţat repede, după ce mi-a văzut ochii roşii, dinţii încleştaţi şi nasul-robinet. Nu te fuţi cu bolnavii, prietene.

La pupitru, discuţie.
- Bună ziua, aş vrea şi eu nişte chestii de răceală..
- Ă, ce fel de răceală?
- Păi, răceală. Tuse, nas curgînd..
- (ochi inflamaţi către mine, poziţie defensivă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- Ă, poftim? Ştiam ce mă întreabă, dar nu mă simţeam prea prietenos. Ce va să însemne tuse expectorată?
- Adică.. mm.. heh.. Păi.. Umedă, cu diverse pe care să vă vină să le scuipaţi.
- Da.
- Adică e expectorată?
- (am dat din cap, deşi puştiul farmaceutic din spatele tejghelei sigur avea nevoie de-un desen).
- Păi avem Coldrex, Fervex, Humex..
- Şi pentru răceală, ce avex?
- Adică ce vă recomandăm.. Păi un Theraflu.
- Daţi-mi cinci. Dar de tuse?
- Ce doriţi? Sirop sau pastile?
- Pastile.
- De supt sau de înghiţit?
- Nu, mersi, mai rabd.

La a doua farmacie, bodyguard era o cucoană cu permanent şi-un pulan gros cît mîna mea. După privire era capabilă – şi i-ar fi stat bine – să-l folosească, aşa c-am dat un ocol pe la raionul de tampoane şi creme de mîini ca să ajung la barul de medicamente. Mă încălzea în ceafă privirea cucoanei, mai ales că la coapsa mea se bîţîia punga de pastile de la cealaltă farmacie. Am înghiţit în sec şi-am vocalizat.
- Sirop de tuse, aveţi? Adică aveţi, d-aia e farmacie, dar de care?
- (privire chiondorîşă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- (tuşesc că-mi vine, dar pun şi batista la gură) Care cum e? Eu am verde.
- (vag îngreţoşată, farmacista, dar brusc liniştită) A, e expectorată. Păi avem Mucosin, cu miere, alea-alea..

Discuţia a continuat pe-un ton neinteresant. Mi-am luat ce mi-a trebuit iar acum mă simt acceptabil. Am tras ş-o concluzie: în România, gripa porcină înseamnă tuse seacă. Nu m-am lămurit, dacă ai TBC îţi dau tratament de AH1N1, sau invers?