Imi place sa fac pe cercetatorul. Si unul dintre domeniile unde nu o data m-a prins a doua zi in timp ce-mi puneam creierii pe bigudiuri in nesfarsite (desi, poate, fara rost) analize, este firea omului. Antropologia. Nu va ganditi ca am schelete prin dulap. Sau am, dar n-au forma. Iar identitatea si felul de-a fi al romanilor mi-au mancat mult mai multa energie decat au facut-o intrebarile retorice de genul “ce vor femeile” sau “Adam avea buric?”. Asa-s eu, pasionat de mine insumi. Ca-s roman, doar.

In timp mi-am structurat o anume convingere despre noi, romanii. Tehnic vorbind, se poate spune ca am evoluat de la “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” la “acei prefacuti fatarnici care, cu curul in doua luntri si picioarele in alte doua, se considera buricul pamantului, alfa si omega semintiilor raspandite sub albastrul cerului, spuma zilelor, tati ai artelor si mame eroine ale eternului matern, fiii desavarsiti ai lui Ulysse, eroi legendari ai povestilor lui Ispirescu, definitii in viu ale binelui si adevarului suprem. Cand de fapt sunt lasi, mitocani, perversi si pervertiti de prea multa bere la pet si coniac Unirea, creiere inecate-n uleiul de floarea-soarelui absorbit din semintele sparte la meciuri, nunti, botezuri, inmormantari, la promenada, in club, pe plaja sau printre straini, degraba halitori de mici – caci burta plina si mintea goala sunt drumurile paralele care duc la fericirea suprema – si de barfe de-orice fel, veninosi cu cei slabi si caineste datatori din noada in preajma celor puternici“. Am trecut peste multe alte caracteristici mioritice… intre care vanzarea parintilor catre morgi pentru varii mosteniri sau dezinteresul pentru cel care le moare la picioare sunt pacate mai usoare ca un fir de panza de paianjen.

Sigur, randurile de mai sus nu-s axiome. Exista exceptii, iar eu nu fac parte dintre ele. Tocmai din cauza asta, fiind parte a sistemului numit generic “romani“, imi arog dreptul de-a vedea mult mai clar, comparativ cu “p`afaristii” si “pareristii“, adevarata fata a unui popor care-a trait prin mituri si din cateva fapte onorabile o istorie de cateva mii de ani.

Premisa

“Noi, romanii, nu am apucat sa ajungem un popor mare pentru ca am fost ocupati sa ne batem cu turcii. In secolul XXI, ne prezentam in fata ochiului lumii in cizme de cauciuc, inotand in jeg, in fata unor case din chirpici, cu un popor saracit spiritual si material, pentru ca am fost intotdeauna in calea furtunilor: romanii, barbarii, ungurii, turcii, nemtii, rusii: toti ne-au jumulit, asa cum cararea batuta des nu mai prinde veci pururea verdele ierbii, ci devine sleau si mai apoi mocirla.” M-am saturat sa tot aud cuvintele astea, intr-o forma sau alta; ideea e intotdeauna aceeasi: “nu am avut soarta, neicusorule“. Rahat. Cu mici, minore exceptii, pur si simplu nu am fost in stare sa ne ridicam mai sus pe scara evolutiei ca popor.

Exemplul occidental

Imi place la nebunie sa-i ascult pe cunoscutii care, dupa o vizita facuta in afara granitelor, inspre Vest, se-apuca sa-mi povesteasca toate minunile pe care le-au vazut in cele tari de aiurea. Ascult despre mentalitati echilibrate, despre respectul pe care ti-l ofera tie, ca strain, despre catedralele neinchipuit de frumoase, despre minuni ale arhitecturii moderne, despre autostrazi, apeducte, muzee, trenuri de mare viteza, preturi rezonabile, bun-simt si cate si mai cate superbitati ale acestui Canaan modern unde “laptele si mierea” sunt mult mai “bine” ca in Romania. Nu neg, intr-adevar asa este. Am vazut si eu Elvetia, Germania, Franta, chiar si Grecia si Ungaria. Este altceva, nenicule. Dar s-a gandit cineva de ce este asa? Ca pamantul, cel ce conteaza, e acelasi si la noi si la ei. Ba am putea fi chiar in avantaj aici, nu degeaba Romaniei i se spunea intr-o vreme “Gradina Maicii Domnului“. Puterea lor sta in oameni.

Luati la purecat istoria Occidentului si-o sa vedeti ca toate marile puteri de astazi s-au ridicat prin cuceriri si pe spinarea altora. Si nu a fost meritul localnicilor: In Franta, galii s-au plecat sub romani si mai apoi sub franci. Unii i-au invatat bunul simt, ceilalti i-au organizat, i-au invatat sa lupte si le-au tras un imperiu deasupra capului, multumita lui Carol cel Mare. Iar papa-galii au stiut sa le multumeasca asupritorilor asa cum se cuvine: acum vorbesc o limba latina si se numesc Franta, nu Galia. In Germania, tot francii i-au invatat carte pe verii lor mai salbatici de sorginte germanica, iar Sfantul Imperiu Romano-German s-a dovedit un continuator al Marii Rome mai capabil decat s-a aratat Bizantul. Plus anglo-saxonii, care ar fi trait si-acum cu purceii in casa daca nu-i civilizau normanzii. In toate aceste cazuri, dezvoltarea a venit de la sine: cand te tii de cuceriri si jafuri, iar altii muncesc pentru tine, ti-e usor sa stai frumusel la umbra castelului, sa tragi la masea si sa cugeti. Ti-e usor sa te joci de-a imaginatia, sa creezi, sa construiesti.

Exemplul mioritic

Noi de ce nu am fost in stare sa facem ce-au facut “ei“? Simplu: pentru ca am fost prea prosti ca sa profitam de ceea ce ne-a dat soarta. Pentru ca am fost prea fuduli sa acceptam superioritatea altora. Ne laudam ca nu am fost niciodata facuti “pasalac“. Aratam cu destiu` la unguri si ranjim fasolea la soare. Ei i-au pupat in fundul salvarilor pe turci. Slaba bucurie.. In toata istoria de la origini pana in prezent a romanilor, singurii conducatori care ne-au adus bucurie au fost cei croiti pe cuceriri.

Burebista? I-a ciomagit pe toti vecinii Daciei si-a inglobat mai multe teritorii decat putem noi aduna pe degete. Pacat ca singura masura luata pentru a pastra teritoriile alea a fost sa taie viile. Decebal? Facea pe schiorul pe Dunare la vale, spre Moesia ocupata de romani. Mircea cel Batran? Si-a bagat coada in luptele fratricide duse de feciorii lui Baiazid pentru tronul Semilunei si era gata-gata sa puna urmas al lui Osman o marioneta comandata de pe undeva, de prin Tara Romaneasca. Stefan cel Mare? A dat navala in toate partile: la polonezi, la tatari, la turcii din sud, ba chiar si in Tara Romaneasca, unde l-a uns domnitor pe unu`, Basarab Laiota. Nu americanii au inventat conceptul de “razboi preventiv“, ci Fane Babanu. Sa va mai dau exemple? Mihai Viteazul, Carol I (ca Razboiul de Independenta, tehnic vorbind, tot de cucerire a fost, sa nu mai zic de al doilea Razboi Balcanic), Antonescu (asta e individu` care a cucerit Budapesta).

Toti au fost cuceritori. Ceilalti, multi, ce-au facut? Va spun eu, doar au aplicat celebra strategie a pamantului parjolit, si-au dat singuri foc la valiza si la visele de marire nationala. La primul semn de neliniste la hotare, tusti! in munti, cu catel cu purcel. Trecea napasta? Pac! Inapoi la ses. Nu inteleg de ce ne ofuscam cand vedem politicienii mioritici cum trec dintr-un partid intr-altul. Traseismul politic, la romani, este continuarea fireasca si legitima a transhumantei si a tacticilor militare stramosesti. S-ar gasi vreo cativa sa-mi spuna ca, vezi Doamne, nu e adevarat, romanii nu sunt niste lasi. Ca sa vezi, rascoalele, ca Bobalna, ca Gheorghe Doja, ca batalia de la Podu-Inalt, ca Ecaterina Teodoroiu, muntele Alion si-alte exemple spicuite din “Amintiri Eroice“.. Sa fim seriosi: miscarile sociale romanesti din toate timpurile nu erau provocate de curajul in exces, cat erau ocazii binevenite de a fugi de munca.

Concluzii

Am fi stat astazi mai bine daca am fi avut alta mentalitate. Una de cuceritori. Daca nu am fi obisnuiti sa ne bocim soarta, intre doua doine si o sarba asa, in dorul lelii. Am fi avut mai mult respect pentru noi insine daca inainte sa invatam sa ne fofilam din fata pericolului, am fi invatat sa il acceptam. Daca inainte sa facem pe cocosii, infoiati intre zidurile noastre de chirpici si batand din picior sa se sparga opincile, invatam sa acceptam ce-aveau bun altii si sa imprumutam de la ei nu toate obiceiurile tampite (valentine`s day, vai vai..), cat partile bune, taria si determinarea, seriozitatea. Zapati intr-o seara de sambata toate posturile pe care le-aveti la televizor: se va vedea foarte simplu unde-au ajuns romanii si ce-i de capul lor.

Ne meritam soarta. Si cu toate astea, sunt mandru ca sunt roman. Avem o identitate, e a noastra, si buna sau rea, ne caracterizeaza. Tot e mai bine decat nimic. Iar zilele n-au intrat in sac. Mai e vreme pana la Judecata de Apoi.

Jandarm: “V-am invitat sa mergeti cu noi la sectie. Daca nu vreti, va luam si fortat.”
Individ (Noii Golani): “Ete eu nu vreau. De ce sa merg la sectie?”
Jandarm: “Trebuie sa depuneti o contestatie, ati spus ca v-a lovit cineva.”
Individ: “Da` nu vreau sa merg la sectie!”

Jandarmii nu mai stau la discutii, il prind pe unul si-l infunda-n duba. Urmeaza si-al doilea. Dupa ei urca vreo doi tablagii, din masina se-aud niste “aoleu“-uri, reporterii se-nghesuie sa prinda mai bine pe camera invalmaseala. Un jurnalist il intreaba pe sefu` la jandarmi: “Pentru ce i-ati retinut?”
“Tulburarea linistii publice va spune ceva?”

In discutia asta vi se pare ceva cuser? Aia cu “va luam cu forta, pentru ca trebuie sa depuneti contestatie c-ati fost batuti” e tata si mama prostiei militienesti.

Daca cinci insi care stateau relativ linistiti in fata unei cladiri, cu tricouri pe ei si lumanari in maini (ce-i drept, e un afront si-o bataie de joc, dar oamenii politici trebuie sa-si asume si riscurile de-a fi contestati, ca asta-i viata) sunt considerati “grup organizat” si-s luati pe sus de jandarmi pentru ca au avut neobrazarea de a se lua in colti cu niste babe.. Unde mai e libertatea de exprimare? Cand homosexualii ies in strada sa-si sarbatoreasca orientarea, pe mine nu m-a intrebat nimeni daca-mi tulbura linistea – ca mi-o tulbura. Si daca mi-o, ce conteaza? Cui ii pasa? “Ce, ei nu sunt oameni?”. Ete flori.. Daca nu-mi place o emisiune de la TV, schimb canalul; o telecomanda pentru pasajele deranjante din realitatea imediata inca nu s-a inventat.

In cazuri de doi bani, politia intervine in “forta“. Cand ai cu adevarat nevoie de ei – ba un scandal cu bataie intre clanuri tiganesti, ba un jaf armat la o banca, ba un batut intr-o scoala, ba un viol intr-o scara de bloc – ii gasesti prin cafenele, ascunsi prin scari de bloc, la o cioaca, la cumparaturi pentru nevasta sau nu-i gasesti deloc. In ziua de astazi, singura clasa (casta) sociala care mai poarta blazon ca-n evu` mediu este autoritatea militieneasca. Iar pe blazon, in loc de balanta aia a justitiei, ar trebui sa se afle un singur simbol. Ca unul singur ii mai reprezinta: pulanul.

Nu-mi pasa de motivul pentru care baietii de la “Noii Golani” s-au manifestat cu lumanari la aniversarea lui Iliescu. Nu-mi (mai) pasa ca il acuza pe fostu` sef de stat de mortii de dupa 22 decembrie, sau de mortii mineriadelor. Din punctul meu de vedere, tatuca Iliescu poate fi lasat sa-si duca mai departe zilele in saracie si cinste, fara sa-l mai haituiasca fantomele trecutului. Dar ce face “otoritatea” in ziua de astazi poate fi considerat mai mult decat “exces de zel“. Asta e stat militienesc, nu mai e democratie.

Singurul conflict din toata povestea asta cu lumanarile lui Iliescu a fost un schimb de replici intre niste oameni in varsta si “protestatari“. Mosii, ca astia tineri nu stiu ce e aia munca. Si ca habar nu au ce-a fost la Revolutie, ca nu au apucat-o. Asa ca vorbesc sa se afle-n treaba. Asta mi se pare o porcarie demagogica, un argument de doi lei. Uite, eu aveam 6 ani in `89. Daca nu eram constient de momentul ala, fiind ocupat sa ma joc cu masinutele-n tarana, asta inseamna cumva ca in timp nu am avut cum sa-mi formez o parere despre ceea ce s-a intamplat? Haida-de. Am o opinie si mi-o sustin pana-n panzele albe. Sau pana imi va argumenta cineva unde gresesc si de ce. Si (ar trebui sa) am libertatea de a-mi putea sustine punctul de vedere oriunde si oricand, cata vreme nu lezez siguranta statului, ordinea de drept.. etc.

Ati vazut cine i-a luat apararea lui Iliescu? Niste madame vopsite la mare arta, cu permanent, taioare facute dupa modelul din Almanahul “Femeia” `87. Cu haine de blana pe ele. Bag mana-n foc ca respectivele cucoane indeplineau functii de mari stabi pe vremea Iepocii de Aur. Sefe de gestiune la Alimentara, contabili la CAP, activisti de partid, oameni care nu au prea apucat sa stea la coada la lapte, de la 4 dimineata, cum se statea pe vremea aia. Si cum statea si bunicu-meu, cum stateam si eu cu el. Si-apoi, ma intreb, cum au tupeul sa le spuna astora tineri “nu stiti ce e aia munca“?

Ma simt depasit de complexitatea zilelor noastre, cand nimic nu poate fi stabilit cum trebuie: o minciuna poate fi un adevar, sau poate fi o minciuna plus un adevar. La fel inteligenta: e cuprinsa intre niste limite foarte permisive, de nici nu te mai poti baza pe valoarea IQ-ului atunci cand cataloghezi pe cineva idiot sau doar smecher. Daca esti nemernic, lumea spune “ce, e singurul?” sau “bine ca l-ati gasit pe el!”.. si exemple sunt multe. Vezi cazul “Becali”.

Unul dintre momentele in care mi-am dat seama ca societatea nu mai e cea pe care o stiam eu, sau cel putin ca ma depaseste.. mi s-a intamplat intr-o prea-frumoasa dimineata. Ma aflam intr-un autobuz – ca tot bucuresteanu` provincial cu treaba pe ici, pe colo – si am avut bafta mareata sa ma pot aseza pe un scaun. In fata mea, o pustoaica. Par lung, tricou mulat cu insigna de firma, pantaloni de trening la fel de mulati, adidasi de alergare/sala . Gagica era clar sportiva, ce pot spune. Dar nu detaliile imbracamintii ei m-au frapat. Ci accesoriile. Cerceii!

Of, Doamne, cerceii.. N-am mai vazut asa ceva niciodata: facuti din ceva argintiu, poate plastic, poate staniol, nu am pus mana pe ei sa vad. Si rotunzi. Un cerc de material cat roata carului. Credeti-ma, erau gigantici! Pe scurt, intruchipau un cerc argintiu, pornind din ureche, cu raza suficient de larga incit aproape ca atingeau umarul. Hai sa nu spun ca erau mai mari ca… De fapt, erau putin (infim) mai mici decat un CD.

Intrebarea mea e adresata femeilor: cand va pierdeti bunul simt si cand ajungeti sa purtati pantagruelicele accesorii, de unde va pleaca nevoia asta? De la posetele mari cat un sac, la tocurile de juma` de metru, la masini de teren, la cerceii cat roata carului.. ce va face sa cautati si sa va doriti accesorii uriesesti? Ce vreti sa compensati? Cadourile barbatilor, sau mintea prea scurta?

M-am săturat de şmecheri de autobuz, cu muzica la purtător şi gelul curgîndu-le din păr ca haleala din cornul abundenţei. M-am săturat de şoferi ”meseriaşi” care cred că fură startul dacă intră cu maşina în intersecţie. M-am săturat de babe şi moşi, dimineaţa, la prînz şi seara, care-mi găuresc coastele cu coatele şi la coadă la pîine se urcă pe mine ca pe scările de la mitropolie. M-am săturat de băeţ dă cartier şi de mîrlanii care campează la gurile de metrou şi spurcă zona cu sămînţă, m-am săturat de tute de 13 ani cu decolteu, dar fără ţîţe şi cu pierce în buricul dezgolit, decorat cu ceva cute celulitice, m-am săturat de săriţi care vorbesc singuri pe stradă şi de fauna cîrciumilor de cartier unde mi-e frică să nu plec pe bucăţi. M-am săturat de circ în zi de meci şi de ”intervenţii”, m-am săturat de politicienii-bebeluşi ai ţării ăsteia prăpădite (oricît m-ar face să rîd, i-aş împinge în faţa trenului), m-am săturat de mine că-s atît de tembel încît să-mi pierd vremea scriind idioţeniile-astea axiomatice.

Cică în primele zile ale intervenţiei americane în Vietnam, forţele aeriene ale halitorilor de hamburgeri nu erau pregătite să facă faţă stilului de luptă al vietnamezilor. În special elicopterele: făceau trasee de colo-colo prin junglă mai ceva ca autobuzele electorale. Orice ţăran cu o flintă în dotare (nu mai vorbesc de lansatoare sau chiar puşti de asalt) putea să le găurească tabla fără teamă că ar putea păţi ceva, pentru simplul motiv că foarte puţine elicoptere aveau cu ce riposta. Nu fusese trecut în proiect. Legenda spune că toată povestea a durat pînă cînd un pilot, sătul să tragă toţi derbedeii în el, a făcut rost de nişte tuburi de rachetă de la un amic beat care le cîştigase la poker prin Saigon şi le-a agăţat de botul elicopterului. Şi, ca-n biblie, şefii lui au văzut că e un lucru bun şi-au popularizat ideea. De data asta organizat. Ce ne învaţă istoria asta? Nimic, România nu-i Vietnam. Dar la un moment dat s-ar putea ca cineva sătul de cei derbedei şi golani, politicieni şi cocalari să facă un gest. Nu orice gest, ”gestul”. Un ceva care ar putea schimba porcăria asta de ţară pe principiul bulgărelui de zăpadă. Marile schimbări au venit întotdeauna după momente de cumpănă, drept concluzie la nişte şuturi în coa… ţurloaie cum ar fi războaiele, revoluţia, mineriadele sau recenta eliminare din preliminariile pentru Africa de Sud 2010. Din cauza ultimei, aştept să se întîmple ceva de bine în perioada următoare. Dacă nu, e cazul să urmăm sfatul din piesa urmăreaţă.

Ies sprinţar din instituţie, pînă să mă dumiresc pe unde sînt, mai să mă prăvălesc peste un muncitor prijonit în cazma fix la intrarea a mare de pe Bucureşti-Ploieşti (pă unde vine vedetele, de). Ce făcea insu’? Păi e complicat, nene. Împreună cu alţi ortaci, făcea trotuaru’ de pe marginea soselei. În astă vreme, alţi băeţ (colegi de clasă cu primii)puneau asfalt.. bitum… un fel de maglavais pe banda de intrare în Bucureşti a DN1. Banda – blocată, aşa că toate maşinile treceau prin minunatul pasaj. No, zic, asta e, să-şi facă treaba. Mă duc înspre staţia de autobuz de la podul Băneasa.

Pe drum, ochesc că-s cam mulţi oameni la pîndă, însă nu observ pe loc. Aveam şi eu gîndurile mele. Şi mă pun pe aşteptat. Trec 10 minute, nici picior de autobuz. Tot nu observ. Un mălaimare în salopetă, lîngă mine, începe să înjure. O fi întîrziat, zic. Peste alte vreo cinci minute, o femeie de peste drum, dinspre Piaţa Presei, ne strigă să nu mai stăm acolo că nu trece niciun autobuz, toate sunt deturnate din cauza lucrărilor pe undeva prin spate, pe străduţe. Alte înjurături de prescură şi buldozere, dar lumea se încolonează frumos şi cîte doi, cîte trei, se mută peste stradă, înspre podul Băneasa. Eu, după ei, cu ale mele. Mai trece şi-acolo un sfert de oră, nimic. Bă, zic, femeia aia ori nu văzu bine, ori făcu mişto ori o fi fost cam sărăcuţă cu duhu’. Un trecut bine de 50 de ani, cu bască proletară şi fular încheiat la gît după stilul fotbaliştilor îşi bagă picioarele şi o ia înspre Piaţa Presei per pedes.

Întîmplător, dau să mă iau după el (singur n-aş fi plecat, că mi-e o frică viscerală de cîinii bagabonţi) dar văd în zare un autobuz. Bucurie risipită, era o cursă specială. Încep şi eu să înjur, că nu mai puteam de frig, îmi îngheţaseră ţurloaie şi tot ce-nseamnă mădulare în general. Mă uit, să văd dacă bătrînul proletar se mai vedea, să fug după el, ioc. Taxiuri prin zonă, idem. Ei, şi-atunci îmi vine mie ideea fabuloasă: las baltă locul la pîndă şi trec la pas spre staţia de RATB de vizavi de aeroportul Băneasa. Mai aştept şi acolo vreo 10 minute (era şase), dar pîă la urmă dă Domnul şi mă urc într-un 335. După mine, ciopor de muncitori şi mame-eroine. Sporovăială în floare, care la intersecţia şoselei cu Ion Ionescu de la Brad se înjumătăţeşte: oamenii văzuseră că şoferul nu merge spre Piaţa Presei, ci coteşte pe Aerogării. Surpriză! Eu ştiam despre ce-i vorba, că lucrează maimuţoii în faţă la Antene, dar mi-am văzut de moţăială. În spatele meu, atmosfera se înfierbînta.

Personaje: vreo patru-cinci puştani geluiţi şi gălăgioşi, un moş cu fesul înfundat pînă sub urechi, o cucoană ca la vreo 40 de ani a cărei coafură mă ducea cu gîndul la o căpiţă de fîn alcătuită de beţivul satului, vreo trei găligani numai vînă, şoferul.
Un puştan (surprins): Bă?! Nu face tot înainte?!
Al doilea puştan (dînd relaxat din mîini): Nu ştiu.
Al treilea puştan (savant): Ietă, lucrează ăia pă stradă.
Un puştan (liniştit): Se cheamă că facem la dreapta pă Ficusului, p-ormă  ş-ajungem..
Un găligan (superior): Ioane, vezi şi tu zona asta, bă, că nu ai fost p-acilea veci pururea.
Găliganul Ion (mort de somn): …’te, mă în aia sfîntă..
Al doilea puştan (cască ochii pe geam, cu nasu’ lipit de sticlă): …înapoi pă DN1.
Un moş cu fes (cu ochii în podea): S-au găsit şi ei cînd să muncească, de 1 decembrie.
Cucoana cuc oc (vorbeşte singură, eventual nervoasă):…

Şoferul şi-a văzut, liniştit, de drum. De pe Ficusului a făcut dreapta, pe malul Herăstrăului, dar distracţia a început însă cînd am ajuns la intersecţia cu Şoseaua Bucureşti – Ploieşti. Cum să vă spun, elemenţii ăia separatori care împart şoseaua pe mijloc erau tot acolo. Iar spre Piaţa Presei se putea merge doar pe contrasens. Şoferul se dumireşte şi.. face iarăşi dreapta, spre Aeroportul Băneasa. Un vuiet a traversat întregul autobuz cînd, din faţă, s-a auzit zbierătul şoferului.
- E închis, mai dăm odată ocol!

Pînă aici i-a fost. Unii au început să-şi dea coate şi să se hlizească, alţii mai căpoşi au trecut iar la înjurături înfundate. Unul dintre puştani, mai înţepat, chiar a lansat una în limbaj conlocuitor, ceva cu ciumidej mandocar şinammaiinteles ce. Uite-aşa, am ajuns din nou la intersecţia de la Băneasa, uite-aşa am făcut iar dreapta pe Aerogării.
Un moş cu fes (cătrănit): Fir-ar să fie..
Eu (solidar): Cre’că nu le-a spus nimeni şoferilor că se lucrează pe DN1.
Moşul (şi mai cătrănit): Da’ chiar aşa.. Să nu le spună nimic? Au staţii, au telefoane..
Eu (adormit): Păi la ce le trebuie..
Un puştan (chicotind): Auzbă, ăsta, parcă mai fusărăm p-acilea.
Alt puştan (în zeflemea): Ţi-ai dat tu seama, ă?
Un găligan (rînjeşte-a rîde, arătînd spre şofer): Ăsta e mai prost ca nevastă-mea.
Alt găligan (neatent): Păi acu’ unde ajungem?
Al doilea puştan (scuipă o gumă pe jos): La Şarldeogol, băgameaş.
Al treilea puştan (cu gîndul în părţi): Lasă, bă, zi altceva, crezi că mai vine naşu’ cu finu’?
Un puştan (ridică din umeri): Păi de ce să nu vină? Vine.
Al doilea puştan (îi arde una peste ceafă primului): Ce ceafă de ţambalagiu ai, să dea dracii.
Un puştan (mocnit, ridică şi el palma): Termină, fă, tuto.
Al treilea puştan (pierdut cu ochii-n stradă): Eu nu crez că vine. La banii ăştia..
Moşul cu fesu’ (brusc, înviorat): Păi ce, n-am mai păţit-o? Acu’ vreo cîteva zile m-am urcat în 36, chiteam că ajung la Obor. De unde, că a ţinut drept înainte. N-avea nimic în geam, măcar o foaie de hîrtie să puie şi ei, să ştie oamenii ce şi cum. (amărît) Ajungeam pe la Moşilor, dacă nu mă dădeam jos la prima.

Din vorbă-n vorbă, a trecut vremea. Şoferul a mai fost însă la un pas s-o dea în bară, pe Beijing. Imediat după barajul de pe Herăstrău, dă să intre pe-o străduţă în dreapta. Noroc cu cea cucoană. Atentă fiind, i-a bătut violent în geam şi l-a pus în gardă.
Cucoana (nervoasă): Domnu’, domnu’, nu p-acolo că ne bagi în gura de metrou! Stînga!
Moşul cu fes (mai liniştit): Nu ştie bietu’ om, nu e de pe traseu’ ăsta.
Eu (surprins): Adică şoferii de RATB nu ştiu traseele?!
Un puştan (arată ceva pe geam): Bă, uite o toaletă d-aia…!
Alt puştan (sare să se uite pe geam): O ce?
Un puştan (îşi caută cuvintele): O toaletă, d-aia..!
Al treilea puştan (se uită şi el pe geam): Ecologică?
Un puştan (descătuşat): Da, ecologică!
Al doilea puştan (se trage către uşă): Hai bă, să coborîm, că tre’ să ne întoarcem, băgameaş..

La Piaţa Charles de Gaulle au desantat mai mult de trei sferturi din călători. Mai toţi nemulţumiţi, unii chiar turbaţi, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Eu mi-am tras gluga pe ochi şi-am încercat să aţipesc, bucuros că în sfîrşit am parte de ceva linişte. Care linişte a durat pînă pe la liceul I. L. Caragiale, cînd doi inşi din spatele autobuzului au avut o izbucnire violentă. ”Cum?! Nu ajunge la Arcul de Triumf?! Paştele şi grijania!!”. Tot plimbaţi fiind dintr-o parte într-alta, adormiseră, săracii..

Partea mea de nervi mi-am luat-o la coborîre. M-am dus pînă în faţă să-l văd şi eu la mufarină pe şoferu’ care provocase atîta circ. N-am mai apocat să dau ochii cu el, că am văzut o foaie A4 pe bordul maşinii. Erau indicaţii cu traseul deviat pe Aerogării. Foaia avea scoci prins în colţuri, semn că trebuia pusă în geam. M-a mirat însă că nici şoferul n-o citise… pînă cînd am văzut că era pusă invers. Cum dracu să o poată citi invers, săracu’ om?! Nici savanta de renume mondial, coana Leana (Ceauşescu) nu ar fi reuşit asta!