Imi place sa fac pe cercetatorul. Si unul dintre domeniile unde nu o data m-a prins a doua zi in timp ce-mi puneam creierii pe bigudiuri in nesfarsite (desi, poate, fara rost) analize, este firea omului. Antropologia. Nu va ganditi ca am schelete prin dulap. Sau am, dar n-au forma. Iar identitatea si felul de-a fi al romanilor mi-au mancat mult mai multa energie decat au facut-o intrebarile retorice de genul “ce vor femeile” sau “Adam avea buric?”. Asa-s eu, pasionat de mine insumi. Ca-s roman, doar.

In timp mi-am structurat o anume convingere despre noi, romanii. Tehnic vorbind, se poate spune ca am evoluat de la “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” la “acei prefacuti fatarnici care, cu curul in doua luntri si picioarele in alte doua, se considera buricul pamantului, alfa si omega semintiilor raspandite sub albastrul cerului, spuma zilelor, tati ai artelor si mame eroine ale eternului matern, fiii desavarsiti ai lui Ulysse, eroi legendari ai povestilor lui Ispirescu, definitii in viu ale binelui si adevarului suprem. Cand de fapt sunt lasi, mitocani, perversi si pervertiti de prea multa bere la pet si coniac Unirea, creiere inecate-n uleiul de floarea-soarelui absorbit din semintele sparte la meciuri, nunti, botezuri, inmormantari, la promenada, in club, pe plaja sau printre straini, degraba halitori de mici – caci burta plina si mintea goala sunt drumurile paralele care duc la fericirea suprema – si de barfe de-orice fel, veninosi cu cei slabi si caineste datatori din noada in preajma celor puternici“. Am trecut peste multe alte caracteristici mioritice… intre care vanzarea parintilor catre morgi pentru varii mosteniri sau dezinteresul pentru cel care le moare la picioare sunt pacate mai usoare ca un fir de panza de paianjen.

Sigur, randurile de mai sus nu-s axiome. Exista exceptii, iar eu nu fac parte dintre ele. Tocmai din cauza asta, fiind parte a sistemului numit generic “romani“, imi arog dreptul de-a vedea mult mai clar, comparativ cu “p`afaristii” si “pareristii“, adevarata fata a unui popor care-a trait prin mituri si din cateva fapte onorabile o istorie de cateva mii de ani.

Premisa

“Noi, romanii, nu am apucat sa ajungem un popor mare pentru ca am fost ocupati sa ne batem cu turcii. In secolul XXI, ne prezentam in fata ochiului lumii in cizme de cauciuc, inotand in jeg, in fata unor case din chirpici, cu un popor saracit spiritual si material, pentru ca am fost intotdeauna in calea furtunilor: romanii, barbarii, ungurii, turcii, nemtii, rusii: toti ne-au jumulit, asa cum cararea batuta des nu mai prinde veci pururea verdele ierbii, ci devine sleau si mai apoi mocirla.” M-am saturat sa tot aud cuvintele astea, intr-o forma sau alta; ideea e intotdeauna aceeasi: “nu am avut soarta, neicusorule“. Rahat. Cu mici, minore exceptii, pur si simplu nu am fost in stare sa ne ridicam mai sus pe scara evolutiei ca popor.

Exemplul occidental

Imi place la nebunie sa-i ascult pe cunoscutii care, dupa o vizita facuta in afara granitelor, inspre Vest, se-apuca sa-mi povesteasca toate minunile pe care le-au vazut in cele tari de aiurea. Ascult despre mentalitati echilibrate, despre respectul pe care ti-l ofera tie, ca strain, despre catedralele neinchipuit de frumoase, despre minuni ale arhitecturii moderne, despre autostrazi, apeducte, muzee, trenuri de mare viteza, preturi rezonabile, bun-simt si cate si mai cate superbitati ale acestui Canaan modern unde “laptele si mierea” sunt mult mai “bine” ca in Romania. Nu neg, intr-adevar asa este. Am vazut si eu Elvetia, Germania, Franta, chiar si Grecia si Ungaria. Este altceva, nenicule. Dar s-a gandit cineva de ce este asa? Ca pamantul, cel ce conteaza, e acelasi si la noi si la ei. Ba am putea fi chiar in avantaj aici, nu degeaba Romaniei i se spunea intr-o vreme “Gradina Maicii Domnului“. Puterea lor sta in oameni.

Luati la purecat istoria Occidentului si-o sa vedeti ca toate marile puteri de astazi s-au ridicat prin cuceriri si pe spinarea altora. Si nu a fost meritul localnicilor: In Franta, galii s-au plecat sub romani si mai apoi sub franci. Unii i-au invatat bunul simt, ceilalti i-au organizat, i-au invatat sa lupte si le-au tras un imperiu deasupra capului, multumita lui Carol cel Mare. Iar papa-galii au stiut sa le multumeasca asupritorilor asa cum se cuvine: acum vorbesc o limba latina si se numesc Franta, nu Galia. In Germania, tot francii i-au invatat carte pe verii lor mai salbatici de sorginte germanica, iar Sfantul Imperiu Romano-German s-a dovedit un continuator al Marii Rome mai capabil decat s-a aratat Bizantul. Plus anglo-saxonii, care ar fi trait si-acum cu purceii in casa daca nu-i civilizau normanzii. In toate aceste cazuri, dezvoltarea a venit de la sine: cand te tii de cuceriri si jafuri, iar altii muncesc pentru tine, ti-e usor sa stai frumusel la umbra castelului, sa tragi la masea si sa cugeti. Ti-e usor sa te joci de-a imaginatia, sa creezi, sa construiesti.

Exemplul mioritic

Noi de ce nu am fost in stare sa facem ce-au facut “ei“? Simplu: pentru ca am fost prea prosti ca sa profitam de ceea ce ne-a dat soarta. Pentru ca am fost prea fuduli sa acceptam superioritatea altora. Ne laudam ca nu am fost niciodata facuti “pasalac“. Aratam cu destiu` la unguri si ranjim fasolea la soare. Ei i-au pupat in fundul salvarilor pe turci. Slaba bucurie.. In toata istoria de la origini pana in prezent a romanilor, singurii conducatori care ne-au adus bucurie au fost cei croiti pe cuceriri.

Burebista? I-a ciomagit pe toti vecinii Daciei si-a inglobat mai multe teritorii decat putem noi aduna pe degete. Pacat ca singura masura luata pentru a pastra teritoriile alea a fost sa taie viile. Decebal? Facea pe schiorul pe Dunare la vale, spre Moesia ocupata de romani. Mircea cel Batran? Si-a bagat coada in luptele fratricide duse de feciorii lui Baiazid pentru tronul Semilunei si era gata-gata sa puna urmas al lui Osman o marioneta comandata de pe undeva, de prin Tara Romaneasca. Stefan cel Mare? A dat navala in toate partile: la polonezi, la tatari, la turcii din sud, ba chiar si in Tara Romaneasca, unde l-a uns domnitor pe unu`, Basarab Laiota. Nu americanii au inventat conceptul de “razboi preventiv“, ci Fane Babanu. Sa va mai dau exemple? Mihai Viteazul, Carol I (ca Razboiul de Independenta, tehnic vorbind, tot de cucerire a fost, sa nu mai zic de al doilea Razboi Balcanic), Antonescu (asta e individu` care a cucerit Budapesta).

Toti au fost cuceritori. Ceilalti, multi, ce-au facut? Va spun eu, doar au aplicat celebra strategie a pamantului parjolit, si-au dat singuri foc la valiza si la visele de marire nationala. La primul semn de neliniste la hotare, tusti! in munti, cu catel cu purcel. Trecea napasta? Pac! Inapoi la ses. Nu inteleg de ce ne ofuscam cand vedem politicienii mioritici cum trec dintr-un partid intr-altul. Traseismul politic, la romani, este continuarea fireasca si legitima a transhumantei si a tacticilor militare stramosesti. S-ar gasi vreo cativa sa-mi spuna ca, vezi Doamne, nu e adevarat, romanii nu sunt niste lasi. Ca sa vezi, rascoalele, ca Bobalna, ca Gheorghe Doja, ca batalia de la Podu-Inalt, ca Ecaterina Teodoroiu, muntele Alion si-alte exemple spicuite din “Amintiri Eroice“.. Sa fim seriosi: miscarile sociale romanesti din toate timpurile nu erau provocate de curajul in exces, cat erau ocazii binevenite de a fugi de munca.

Concluzii

Am fi stat astazi mai bine daca am fi avut alta mentalitate. Una de cuceritori. Daca nu am fi obisnuiti sa ne bocim soarta, intre doua doine si o sarba asa, in dorul lelii. Am fi avut mai mult respect pentru noi insine daca inainte sa invatam sa ne fofilam din fata pericolului, am fi invatat sa il acceptam. Daca inainte sa facem pe cocosii, infoiati intre zidurile noastre de chirpici si batand din picior sa se sparga opincile, invatam sa acceptam ce-aveau bun altii si sa imprumutam de la ei nu toate obiceiurile tampite (valentine`s day, vai vai..), cat partile bune, taria si determinarea, seriozitatea. Zapati intr-o seara de sambata toate posturile pe care le-aveti la televizor: se va vedea foarte simplu unde-au ajuns romanii si ce-i de capul lor.

Ne meritam soarta. Si cu toate astea, sunt mandru ca sunt roman. Avem o identitate, e a noastra, si buna sau rea, ne caracterizeaza. Tot e mai bine decat nimic. Iar zilele n-au intrat in sac. Mai e vreme pana la Judecata de Apoi.

Ei bine, o astfel de scrisoare (mda, mail) am primit şi eu de la un individ pe care nu-l cunosc şi care o forwardase la toată lista de contacte. În mare, este vorba despre un protest pe care-l puteţi citi integral aici. Sau aici, că-s două variante, ambele cu copyright, cică. Protest anti-sistem şi guvernămînt, anti-Becali, Udrea şi EBA. Domnişoara care l-a semnat, o anume Carmen Camelia Ciubotă (mari şanse să fie un simplu nume de scenă) sau Alexandra Svet (la varianta a doua, mai puţin elaborată ca prima), manager de firmă, cică s-ar fi săturat de cum merg treburile în ţara asta şi ar fi găsit ”cea mai eficienta forma de lupta impotriva statului PARAZIT si LIPITOARE”. Sincer, mă îndoiesc. Treabă se mai face doar cu biciul, nu cu mailuri pline de inepţii.

Nu se mai poate asa! Enough is enough! Romania nu este doar o tara de hoti, de agramati, de curve, de parveniti, de oameni fara balls si fara coloana vertebrala. Trebuie sa luam atitudine, trebuie sa facem o schimbare, este nevoie de o Miscare a romanilor cu balls si cu coloana vertebrala!
Iarăşi balls.. Balls, domnilor, trebuie să aibă ăia 70% dintre românii cu drept de vot care la ultimele alegeri au zăcut acas’. Sau erau plecaţi la grătare. Sau în vacanţă la bulgari. Dar ce mă enervează mai tare e ideea asta cu românii care ar avea cojones. Cînd au avut românii aşa ceva, dacă exemplul standard al Mioriţei arată exact contrariul? Cică-s vreo 1500 de variante ale baladei populare împăştiate peste tot în ţară. Şi toate se termină la fel, cu ciobanul jecmănit de confraţi.

Nu va este rusine ca sunteti condusi de un om politic care nici macar nu poate sa pronunte Google?
Ce-aveţi, dom’le, cu Vanghelie? Nu-i vina lui că e sărăcuţ cu duhul. Nici eu nu pot să pronunţ cum trebuie, fonetic, ”mardelo cashtai barando mui”, de exemplu. Sau ”jalemande careşte ca dilimando bulibaşa”. Mi se pare că suntem chit, zic. Nu ştiu cine-a venit cu idioţenia asta cum că trebuie să ştii să pronunţi diverse cuvinte care numai neaoşe nu-s. Bunicu-meu habar n-avea să zică ”chewing gum”, dar era o minte mai luminată ca a multor actuali intelectuali de carton.

Nu credeti ca si marilor puteri le-ar face mai multa placere sa discute cu oameni educati decat cu agramatii parveniti ce reprezinta interesele Romaniei in momentul de fata?
Ba da, sunt convins că respectivele mari puteri ard de nerăbdare să ne ridicăm pe umerii unor giganţi intelectuali şi să le dăm peste bot. Eventual Rusia ne va retroceda tezaurul, plus coroana lui Ivan cel Groaznic, Bulgaria ne va da Cadrilaterul, maghiarii îl vor lua înapoi pe Tokes, americanii ne vor cere oficial scuze în faţa Naţiunilor Unite că n-au venit în anii 50, chinezii că ne-au vîndut mărfuri contrafăcute, turcii că l-au tăiat pe Ioan Vodă cel Cumplit etcaetera.

Propun infiintarea unei Miscari a Corporatilor – oameni din banci, industrie, finante, firme de avocati, experti PR, intreprinzatori privati- care au calitatile necesare sa scoata tara din criza. Presupun că autoarea scrisoricii a uitat că există o Constituţie. Mişcarea Corporaţilor ar avea succes doar dacă ar lucra în ilegalitate şi s-ar pregăti în tabere paramilitare. Ş-atunci nu de spilcuiţi la costum ai nevoie, ci de nişte gorile.

De azi refuz sa mai platesc impozite, refuz sa mai am carte de munca in acest stat guvernat de oameni incapabili, corupti, ne-educati, care nu au in vedere decat propriul interes.
Nu văd ce e aşa special în a renunţa la plata impozitelor: zeci de mii de oameni de ”afaceri” fac asta de ceva ani buni. Cu succes. La fel şi cartea de muncă, în cazul altor zeci de mii de oameni care lucrează la negru. Cum ar veni, haideţi să inventăm apa caldă şi mersul pe jos. Orice stat are conducătorii pe care-i merită. Şi minorităţile nu au condus niciodată în democraţie, doar în dictatură. Şi în povestea lui Wells, aia cu Maşina Timpului, morlocii şi eloii.

Zilnic primesc, cred, cîte vreo 10-15 e-mail-uri din partea celor de la ”Banca Raiffeisen”. Mă anunţă că intră în renovare, sau se repară ceva la ei, sau se blochează bancomatele şi mă roagă din toată inima să clickuiesc pe cutare link iar în pagina ”oficială” a băncii să-mi autentific datele personale, parolele, numărul de card, pinul, cifrul de la jurnalul ţinut în clasa a 6-a, cheia alfabetului secret dintr-a 8-a. Problema mea este că nu am cont la Raiffeisen, ca să am motiv să mă autentific pe site-ul respectiv.

Evident că nu. Singurul lucru care-mi vine în minte este faptul că băieţii hackeri sunt într-atît de suprasolicitaţi că habar nu mai au pe ce lume trăiesc. Sau care-i diferenţa între Transilvania şi Raiffeisen.

Ea (năvalnic – după voce, 45 de ani pe puţin/corpolentă/permanent(ă)): ”Alo, Costică!?”
Eu (mut, cu umerii-n aer): ”?!”
Ea (contrariată): ”Costică?!”
Eu (lămurit): ”Nu e Costică, doamnă..”
Ea (enervată!?): ”Da’ unde e Costică?”
Eu (sastisit): ”Cucoană, nu e Costică, e greşeală.”
Ea (oripilată): ”Greşeală?!?”

Şi a închis. Ce-o fi fost în sufletul ei, biata femeie…

N-am mai avut parte de telefoane-greşeală de pe vremea fixului cu disc de la casa părintească. Mai ales în epoca mobilului, să greşească cineva numărul de telefon mi se pare un mit urban, o poveste coborîtă din evul mediu al comunicării. Cum ar fi să găseşti o epidemie de ciumă în mijlocul Ferentariului? Mă rog, ferească sfîntu’, nu vreau să cobesc. Zic şi eu aşa, ca un paregzanpl.

Madama care m-a sunat la ora asta infectă (8.30 dimineaţa!) a avut soartă. Putea să nimerească într-o dimineaţă în care, proaspăt întors de la lucru, să dorm buştean. Atunci nu aş mai fi fost aşa calm şi a doua oară cînd ar fi greşit numărul probabil aş fi trimis-o prin Bărăgan, după deşeuri de piele, cu tot cu Costică, Mitică, Georgică şi restul găştii. Pentru că da, a sunat şi a doua oară. Fiind în toane bune, n-am înjurat. Doar i-am închis în nas, încă de la primul ”Costică?!”. Să se înveţe minte…

M-am săturat de şmecheri de autobuz, cu muzica la purtător şi gelul curgîndu-le din păr ca haleala din cornul abundenţei. M-am săturat de şoferi ”meseriaşi” care cred că fură startul dacă intră cu maşina în intersecţie. M-am săturat de babe şi moşi, dimineaţa, la prînz şi seara, care-mi găuresc coastele cu coatele şi la coadă la pîine se urcă pe mine ca pe scările de la mitropolie. M-am săturat de băeţ dă cartier şi de mîrlanii care campează la gurile de metrou şi spurcă zona cu sămînţă, m-am săturat de tute de 13 ani cu decolteu, dar fără ţîţe şi cu pierce în buricul dezgolit, decorat cu ceva cute celulitice, m-am săturat de săriţi care vorbesc singuri pe stradă şi de fauna cîrciumilor de cartier unde mi-e frică să nu plec pe bucăţi. M-am săturat de circ în zi de meci şi de ”intervenţii”, m-am săturat de politicienii-bebeluşi ai ţării ăsteia prăpădite (oricît m-ar face să rîd, i-aş împinge în faţa trenului), m-am săturat de mine că-s atît de tembel încît să-mi pierd vremea scriind idioţeniile-astea axiomatice.

Cică în primele zile ale intervenţiei americane în Vietnam, forţele aeriene ale halitorilor de hamburgeri nu erau pregătite să facă faţă stilului de luptă al vietnamezilor. În special elicopterele: făceau trasee de colo-colo prin junglă mai ceva ca autobuzele electorale. Orice ţăran cu o flintă în dotare (nu mai vorbesc de lansatoare sau chiar puşti de asalt) putea să le găurească tabla fără teamă că ar putea păţi ceva, pentru simplul motiv că foarte puţine elicoptere aveau cu ce riposta. Nu fusese trecut în proiect. Legenda spune că toată povestea a durat pînă cînd un pilot, sătul să tragă toţi derbedeii în el, a făcut rost de nişte tuburi de rachetă de la un amic beat care le cîştigase la poker prin Saigon şi le-a agăţat de botul elicopterului. Şi, ca-n biblie, şefii lui au văzut că e un lucru bun şi-au popularizat ideea. De data asta organizat. Ce ne învaţă istoria asta? Nimic, România nu-i Vietnam. Dar la un moment dat s-ar putea ca cineva sătul de cei derbedei şi golani, politicieni şi cocalari să facă un gest. Nu orice gest, ”gestul”. Un ceva care ar putea schimba porcăria asta de ţară pe principiul bulgărelui de zăpadă. Marile schimbări au venit întotdeauna după momente de cumpănă, drept concluzie la nişte şuturi în coa… ţurloaie cum ar fi războaiele, revoluţia, mineriadele sau recenta eliminare din preliminariile pentru Africa de Sud 2010. Din cauza ultimei, aştept să se întîmple ceva de bine în perioada următoare. Dacă nu, e cazul să urmăm sfatul din piesa urmăreaţă.