00.00 – Mă învîrt prin casă ca o muscă fără cap. Am un somn african în mine, dar mi-e prea frică să dorm. N-ar fi pentru prima dată cînd aş băga cornu-n pernă pentru 30 de minute de soileală, şi să mă trezesc tocmai la paştele cailor. De data asta treaba e cotoibilă şi nu-mi permit să ratez momentul 06.13 dimineaţa: trenul personal de Sinaia, la care am luat deja bilet. Soluţia: să stau treaz pînă pe la patru, că dup-aia intru în priză. Oi dormi pe tren, că-s expert.
00.15 – Am aliniat pe căprării, în moţul patului, bagajele pentru expediţia asta în Bucegi. Trei tricouri (în prim-plan, celebrul CPLM), nişte izmene scurte, sosete, hanorac, pantaloni de scandal, aparat foto, pastile şi fiole contra durerilor de toată naţia plus mizilicurile tip baterii, bilete ş. cl. Mîncare nu iau, cică halim la cabana Mioriţa, aşa mi-a zis alde Dragoş. Nu-mi fac încă bagajul, mi-e să nu uit ceva. Aşa, dacă le tot număr din cinci în cinci minute, poate-mi dau seama ce-mi lipseşte.
00.30 – Mă termină nervos aşteptarea asta. Măcar dacă-mi mergea internetul, mă mai uitam pe temiriunde, mă mai hlizeam pe vreun blog, site etc. Nu merge, aşa că mă pun să văd celebrul film ”The Big Lebowski”. Mi l-a lăudat multă lume în ultima vreme, aşa că dacă nu eram pe jantă cu filmele, nu m-aş fi uitat la el.
01.00 – M-am prins: Lebowski ăsta e un individ care nu face nimic toată ziua, seara joacă bowling, bagă verdeaţă, are vreo doi prieteni cu capul şi o problemă cu un covor. De la care se alege cu alte încurcături, care mai de care mai tîmpite. Seamănă cu o poveste de Dîmboviţa, pentru că individul e român pînă-n fundul oaselor.
02.00 – Am terminat-o cu Lebowski, mă duc să-mi fac plinul: piure şi o pulpă de pui. Să mîncăm bine, zic, cine ştie ce se va mai întîmpla pe drumul spre Sinaia. Încă două ore, ce dracu fac pînă atunci?!
02.30 – Distracţie şi voie bună, pe ProTV cred, că nu văd sigla postului. Van Damme rupe ficaţii unor malaci cît fişetul şefului de post din Ciorîca. Ce dor mi-era de omul ăsta.
03.00 – Aranjasem în morman tricourile necălcate, aşa că acum sunt cu fieru-n mînă. Măcar am ocupaţie.
03.30 – Am îndesat totul în rucsac. Probabil o să le scot mai tîrziu din nou afară; cînd n-o să mă pot decide ce tricou iau pe mine. Zappări pe televizor, nimic interesant. Nu, nu am Spice Platinum în abonament.
04.45 – Să începem distracţia, zic. Duş, bărbiereală, primeneală, fîţîială prin casă. Făcut bugetul, bagajul, încălţat, descălţat, tras palme să gonesc somnul.
05.15 – Ies pe uşă, cap-compas Gara de Nord. La intersecţie la Titan bag de seamă că s-a făcut deja şi jum’ate (am avut o ocolire în drum, din cauză de cîini maidanezi; cum n-o caut cu lumînarea, m-am întors din drum şi-am luat-o pe altă parte. Pe mijlocul şoselei, adică) şi nu risc să mă prindă a doua venire a lui Iisus pe peronul metroului. Iau taxiul, nimeresc un tip foarte informat. Îi explica unui coleg – pe mobil – unde poate să găsească la ora aceea nişte fetiţe. Cu ocazia asta m-am pus şi eu la curent cu mersul lucrurilor: ”dacă nu sunt acolo, lîngă chioşc, înseamnă că a trecut garda. Mai aşteaptă şi tu cinci minute, că ies ele. Sau mergi pe Pache, sigur găseşti”.
05.45 – Am ajuns în Gara de Nord. Puzderie de lume, ai mei ioc. Mă fîţîi de la ”Plecări” la ”Sosiri”, ard o ţigară, mă chiorăsc după un crac, doi. Încerc să fac pe omul cu o misiune, vezi-doamne să pară că ştiu ce fac. De unde dracu.
05.55 – În faţă la Mec mă strigă Gabi, unul dintre ecologişti. Omul avea nişte ochi aşa mici, încît mi-a luat două minute doar să mă asigur că e treaz şi mă vede. ”Hai încoace, că ăştia se adună la Informaţii”. A. Deci acolo. Cu el, o tînără zburlită, cu părul scurteanu. Ioana. Îi studiez pe-amîndoi aşa, de la distanţă: bocanci, rucsaci adevăraţi, de munte. Eu, în teneşi, cu un rucsac de şcoler. Mickey Mouse îmi mai lipsea pictat pe spate. Halal om al muntelui, zic, şi-mi aduc aminte de-o escapadă din facultate, cînd am plecat un weekend cu cortul, pe valea Moaşei, cu angaralele înghesuite într-o ditamai plasă de la Leonardo.
06.02 – Mă liniştesc oarecum cînd dăm de ceilalţi: Muntele (în sandale) şi Papin. Mă, cam puţini, zic. Nu, că alţi cîţiva sunt deja în personalul de Sinaia, să stabilească nişte capete de pod în cîteva compartimente. Bun. Mai aveam de aşteptat încă zece minute pînă să plece trenul. Îmi ardeau tălpile să mă văd urcat, dar am şezut blînd, să plecăm cu toată lumea. Că mai veneau oameni. La 06.10 luăm în piept scările vagonului ultim. Împrăştiaţi în trei compartimente, vreo 15 oameni cucăind se pregăteau să ia în piept aventura vieţii lor (exagerez). Pe trei sferturi dintre ei nici nu-i cunoşteam, aşa că nu i-am salutat. Şi dacă i-am salutat, am făcut-o dubios. Sau cam aşa se uitau la mine.
06.13 – Am decolat spre Sinaia. Mecanicul personalului a avut milă de noi şi-a plecat lent, lent, de parcă venea. Să nu ni se facă rău, de.

Pohod na Sinaia

07.00 – Credeam c-o să pot dormi, dar e prea mare viermuiala ca să pot pune geană pe geană. Lîngă compartimentul unde m-am înfipt eu, Ghiote a scos din trolerul cel mov cu care vroia să escaladeze muntele Furnica o sticlă de Sangria. Nu orice fel de Sangria, cît Sangria la PET. O nebunie. Plimbă sticla, moşule. Eu n-am băut, eram cu o borţoasă de două kile de apă plată în braţe.
08.00 – Trece vremea, trece.. Pe la Cîmpina am văzut groapa de gunoi din localitate (în fapt un munte de porcării), aşezată fix pe marginea terasamentului de cale ferată. Nu vă mai zic ce miasme.. Nici ce spaime m-au trecut. ”Alunecări de gunoaie în zona Cîmpina. Autorităţile au început evacuarea satelor din apropiere. Sute de pompieri şi militari încearcă să stăvilească mînia peturilor”. Cum sună?
09.00 – Am luat şi eu o gură de Sangria chimică, o porcărie patentată. Made in Floreşti sau alt sat din Ilfov parcă. E dezastru, se doarme în tren ca după nuntă. Cu oameni ca ăştia să tot mergi la munte. Trist drumul, ce să mai. Într-un compartiment ce mai este agitaţie, că-s multe femei şi vă daţi seama.. Dar în rest, musca. Trei compartimente mai la vale îl observ pe un individ din gaşca noastră, care-mi părea cunoscut. După vorbă, după port.. M-am dus la el cam cu tupeu: ”amice, îmi pari cunoscut.. Eşti din Slatina?” El zice da, eu zic ”Radu Greceanu?”, el zice da, eu zic ”şi eu”.. Daru nu ne-am lămurit care pe unde era, în ce clase. Era evident cam nelalocul lui cu întrebările mele, aşa că l-am lăsat în pace, poate nu avea chef să se deconspire. Mă simţeam şi un pic ruşinat.. dacă era vorba de o femeie, mai înţelegeam să mă bag în seamă.
09.45 – În sfîrşit, gara Sinaia. Pupa-i-aş eu peroanele şi băncuţele şi locul unde l-au împuşcat legionarii pe I. Ghe. Duca. Zece ani sunt de cînd n-am mai fost pe-aici. Atunci.. în ’98, treceam pe-a 10a. Am venit cu un coleg de clasă pe-aici, făcut traseu cu cortul – Sinaia – cote – Padina – retur.. Dar din gara din Sinaia am cele mai puternice amintiri. În primul rînd că am dormit o noapte în sala de aşteptare clasa a II-a (pe vremea aia era biroul poliţiştilor de la TF, care pentru un PET de bere ne-au lăsat să dormim acolo), în al doilea rînd pentru că de peronul ăla se leagă un mare eşec sentimental. Dar asta-i o cu totul altă problemă.
09.50 – În gara Sinaia am făcut joncţiunea cu alţi vreo 10 oameni care sosiseră acolo pe diverse căi alternative. Scurt sfat şi se pleacă după provizii, la Penny Market, adică la dracu-n praznic. Încolona-rea!

(Urmează: Tot la deal, spre cota 2000, mai tîrziu, aşa)