Exceptionalul din Cotidian » clasice

Foileton in blugi

paul — Sun, 01 May 2005 01:29:00 +0000

Cuvant inainte

Cine a spus ca ziua proasta se cunoaste de la primul cantat ragusit al cocosilor nu a spus o minciuna. Dar… ma intreb, la ce bun sa cunosti bunele si relele dinainte? Ca sa iti poti face de doua ori mai mult sange rau, ca sa iti futi si restul de buna dispozitie, reminiscenta zilei trecute. Sau si mai rau, a unor amintiri iscate din senin. Da-mi, Doamne, mai multa prostie, sa nu mai pot vedea semne in jurul meu, sa nu pot anticipa relele, sa fiu la fel de vesel ca un idiot dintr-un sat micronezian… Nu merge nici asa, am citit intr-o carte ca prostia indusa nu valoreaza nici cat un placebo tras pe nas la mare arta.

Am 26 de ani si sunt nemultumit. Sunt nemultumit de mine, de cei din jur, de cele din jur, de mobila din casa, de apa pe care-o beau la robinet, de aerul care mi-ar innegri gingiile daca n-as fuma. Mi-e scarba de primar, mi-e scarba de presedinte si de toata clasa politica, mi-e scarba de secolul asta care pute a moarte, mi-e sila de neoane, asfalt si de sticla ranforsata care acopera cladirile, mi-e jena de cersetorii carora n-am sa le dau nimic, nici macar injuraturi. Macar injuraturi – ar insemna ca le recunosc functia de fiinte umane. Mi-e scarba si de mine, cand rad la bancuri proaste auzite a mia oara, cand caut pacea interioara intre ignoranti, cand fac bilute din mucii suflati in palma, cand ma spreiez fara sa ma spal inainte, cand ma culc cu picioarele imputite de o zi de mers in soare, cand spun ”de maine nu mai fac cutare”, ca sa repet aceeasi fraza si maine.

Dar imi place sa traiesc. Imi place sa cred ca nu sunt o cauza pierduta, macar pentru mine. Ceilalti nu ma intereseaza. Cu gafele si scarba fata de ei ar fi cazul sa ma descurc atunci cand o sa trec peste scarba fata de mine. Si cica ma consider o persoana sociabila. Unul care fara oameni in jur ar muri. Asa este. Doua fete… doua persoane.

Capitolul 1.

Doua zile mi-a luat sa duc la bun sfarsit o porcarie de proiect care altuia nu i-ar fi mancat mai mult de trei, patru ore. Doua zile, dintre care doar o ora am lucrat, pus cap la cap. Sunt un geniu. N-a iesit rau deloc. Cand m-am prezentat cu el la seful meu de echipa, unul cu moaca de mujic din schitele lui Cehov, m-a luat pe terasa, in ”fumoar”, si mi-a spus:

- Petrica, sa-mi bag pula daca nu-mi scoti peri albi. Mai rau ca nevasta-mea. Uite, il vezi pe-asta? si-si duse mana deasupra urechii, rasfirandu-si un smoc intreg de fire carunte. De la tine e. Cand era termenul limita? Stiu, nu-mi spune, era ieri. Si azi ce e? E ieri? Nu e. Bine, ma omule, ce pula mea ai pazit pana acum?

Pula nu i-o pazisem cu siguranta, de asta se ocupa Mihaela, nevasta-sa. Fara sa faca o treaba prea buna, daca era s-o zic p-aia dreapta. M-am uitat la el, m-am uitat si peste balustrada, la furnicile cu patru membre din strada si n-am zis nimic. Ce puteam spune? Ca am pierdut vremea ba la meci, ba dormind?

- Asa, taci. Sa-mi bag pula daca te inteleg. Mi-ai cerut liber, ti-am dat liber. Mi-ai cerut sa-ti iau conturile de la Infinit de pe cap, i le-am dat lui Mezdrea. Ce mai vrei? Chiar nu poti sa duci la bun sfarsit o treaba simpla cum a fost dracia asta de proiect?

Isi aprinse o tigara si scuipa lung in scrumiera improvizata. Tacu fara sa mai puncteze ultima fraza cu un ”in pula mea”, sau cu orice alta adaptare dupa organul genital masculin. Hopa, seful e suparat cu adevarat. Uita de injuratura lui favorita doar in prezenta unei femei bune de incalecat sau cand se enerva. Era singurul semn care atragea atentia. Altfel nu gesticula, nu ridica vocea, nu striga la nimeni. Probabil era constient ca cele 140 de kilograme de care beneficia l-ar fi sufocat la prima vocala urlata.

Era cazul sa-mi revizuiesc atitudinea, experienta altor proiecte nepredate la timp soptea clar in urechea interna ca umblu pe rosu si n-o sa scap netamponat. Cel putin la salariu. Mi-am descrucisat bratele de pe piept si in locul lor am infipt barbia. Mainile… mainile le-am bagat in buzunar, ca sa nu-mi mai bat capul cu ele. Am dat sa si spun ceva, cat sa nu dau impresia ca am mutit. Cristi Valerian mi-a taiat-o din scurt. Avea un talent intuitiv, ceva de speriat.

- Lasa, n-am nevoie sa-mi spui nimic. N-ai ce. Ai rasolit-o, acum vorbesc eu si tu asculti. Ai 25 la suta amenda la salariu. Nu vreau sa explic nimanui de ce, nu fac departamentul de ras din cauza unui mucos ca tine. Deci… te trec pe concediu fara plata. Oficial, esti bolnav. Ai o saptamana. Sper sa-ti bagi mintile in cap, altfel la urmatoarea gafa te-am zburat. Oi avea tu idei bune, dar m-am saturat, e a treia oara cand sari termenul limita la un cacat de proiect. S-a notat? Bun, acum dispari, in pula mea.

Si se intoarse cu spatele la mine, balon de osanza umflat impotriva oricarui bun-simt al naturii. Mi-am luat talpasita ca luat de vant. Cand dicta Cristi vreo sentinta ca cea de mai sus, era inutil orice protest. Era inutila orice alta actiune de fapt, daca-i ziceam ”multumesc” era in stare sa-mi mai arda cinci procente in minus la salariu.

Ce bine ca sunt toti plecati la masa. N-as fi avut chef sa explic nimanui de ce imi fac bagajele la 2 ziua. In timp ce-mi strangeam hartiile in geanta m-a apucat o stare de nervi aproape egala cu paroxismul. Sa-i fut pe toti sefii din lume! Asta-mi trebuia mie acum? O ”vacanta” fortata de o saptamana? Ce dracu sa fac, sa dorm pana nu mai pot de oboseala? Am iesit bezmetic din birou, trantind usa de parca in prag ar fi stat chiar marele Cristi Valerian. ”Du-te TU in pula mea, balena esuata!”

Secretara m-a salutat vesel si tamp, ca toate secretarele dresate sa fie amabile. I-as fi aratat degetul mijlociu, probabil ca gandul la cei aproape 60 de ani ai sai m-a oprit la timp. In schimb i-am intors o privire capabila sa ucida un cuib intreg de vipere. Nu mai stiu cum am ajuns jos, in strada, imi amintesc doar senzatia de voma care m-a apucat vazandu-i pe cei care asteptau in fata liftului. Eu am coborit pe scari. Era 2.30 ziua, si eu habar nu aveam in ce parte sa ma duc. Am tras aer in piept cat sa umplu un zeppelin, dupa care am traversat strada, m-am pus pe o banca si-am aprins o tigara.

”Ia sa vedem, Petrica, baiatule, care-i treaba.” Era clar ca o zbarcisem. Vina imi apartinea in totalitate. Degeaba l-am injurat pe Valerian, bietul grasan nu avea nici o vina. Oricum m-a protejat, putea sa imi dea amenda pe bune, si-atunci ma vedeam la avizier, alaturi de alti nevolnici. Mica invarteala cu saptamana de concediu fara plata ma scutea in ochii tuturor colegilor de rusine. Bine, il scutea si pe el de neplaceri si explicatii cu sefii cei mari, nu-si strica nici imaginea echipei, considerata cea mai buna din intreg institutul. Cea mai buna… eu de ce nu simteam asta?

Imi placea munca mea. O faceam bucuros, cu un zambet chiar in coltul gurii. Uneori ceream insarcinari in plus, alteori dadeam cate o mana sau mai multe de ajutor unui alt coleg, numai sa temine inainte de termen. Imi placea sa fiu vazut ca ma implic, sa fiu laudat de sefi. Nu o data a venit Valerian la mine la birou sa-mi traga o lopata de palma pe spinare – suprema dovada de afectiune interbarbateasca, in opinia sa – si sa-mi spuna:

- Bravo, bai, sa-mi bag pula!

Si eu exultam, rosu in obraji ca o mireasa virgina in noaptea nuntii. Da, sunt vanitos. Mare scofala. Oricine este vanitos, daca-l gadili cum trebuie sub gusa. Dupa ceva vreme am bagat de seama ca s-au rarit laudele. Am bagat de seama ca ceilalti din echipa considera normal ajutorul pe care l-il dadeam. Aproape ca se uitau urat la mine daca le spuneam ca n-am timp sa verific nu stiu ce dosar, sau nu stiu ce alta porcarie birocratica din categoria ”obligatorii”.

Atunci s-a rupt echilibrul, atunci s-a dus dracului pasiunea cu care-mi faceam munca. V-ati invatat, a? Face Petrica… Pai stati asa, ca nu mai face nimic, nemernicilor! V-ati obisnuit cu calul? Sa vedeti ce face armasarul! Si mi-am bagat, cum se spune in popor, picioarele in voluntariate.

Nu ma mai grabeam sa fac nimic inainte de termen. Adica, ziceti si voi… daca eu imi fac treaba bine si pot sa-l mai ajut si pe altul in timp relativ scurt, la ce bun sa ma grabesc daca nu ma mai trage ata? Lasa ca se face de la sine. Si uite asa, mergind pe ideea asta, am futut trei proiecte. Ultimul era bumerang, asa ca iata-ma fumind a treia tigara la rand, pe-o banca in fata sediului, futut la randul meu. Habar nu aveam ce sa fac, de unde sa incep, unde sa ma duc.

Dupa trei ani de urmat un program fix, cu weekenduri libere, cu zilele celelalte la munca de dimineata pana seara, iata-ma prostit si fara nici o directie, dar cu o saptamana la dispozitie. Era miercuri.

Capitolul 2

Soarele stralucea chior printre norii adunati in jurul lui ca la o sezatoare sateasca. Mirosea a ploaie si a monoxid de carbon, iar vantul care se iscase din senin desena cercuri si fuioare in praful trotuarului. Petre statea de aproape o ora pe banca din fata sediului. Cu ochii pe ceas la fiecare cinci minute, asteptind nici el nu stia ce. Poate o ploaie cu foc si pucioasa, ca-n Biblie. Pentru el era intr-adevar un capat de lume. Uitase de multa vreme cum era sa ai prea mult timp la dispozitie, atat de mult incat sa nu stii ce sa faci cu el.

Statea rasturnat pe banca, intr-o pozitie nu prea confortabila, daca e sa ne luam dupa anumite reguli anatomice. Aplecat intr-o parte, se sprijinea in cot, cu un picior tras mult in aceeasi directie si cu celalalt raschirat la vreo 90 de grade. Putea sa treaca lesne drept un betiv matinal in ochii vreunui trecator indulgent. Bine ca nu erau prea multi in zona aceea. Trecatori in general, vreau sa spun.

Din starea de prostire il scoase soneria celularului. Nu era o melodie la moda, asa cum aveau toti pustii aia de 17-18 ani care umblau cu telefoanele cantand pe toate liniile de autobuz. Era un sunet sec, de greier lesinat. Bine, suna suficient de tare cat sa scoale un om din somnul de veci si sa-l faca sa castige proba olimpica de sprint. Nici nu se uita la numele apelantului cand raspunse.
- Da…
- Ce faci, ma? Unde esti? vocea venea parca din fundul pamantului, filtrata metalic printre zgomotele strazii.
- Care esti?
- Cum care sunt? Victor, inaptule! Unde umbli? Ce-ai facut cu proiectul ala? Tata Valer era negru tuci la fata cand am ajuns in birou. Te-a dat afara?

Victor era unul dintre colegii lui Petre, unul dintre putinii cu care putea spune ca se intelege suficient de bine cat sa nu-l injure din cinci in cinci minute. Celorlalti le zambea condescendent si-i bestelea in gand de toate neamurile, de la maimuta incoace.

Petre isi trecu mana prin par si inainte sa raspunda isi permise o ocheada scurta spre fundul unei liceene care trecu in fuga spre refugiul de tramvai din mijlocul strazii.
- Alo, ma auzi, nenica?
- Da, Victore, te aud. Nu trebuie sa-mi spargi urechile, te aud. Ce sa fie cu Valerian, i-am dat proiectul, si mi-a dat in schimb un concediu medical de o saptamana. Nu v-a zis?
- Concediu medical? Nu, n-a zis nimic. Concediu medical, zici… Deci ai cacarisit-o si te-a pus pe liber, nu? Urma o cascada de rasete si Petre fu la un pas sa-i inchida telefonul in nas colegului sau.
- Mai dute-n…
- Lasa, ma, noi sa fim sanatosi. Oricum nu-ti mai luasei concediu de o gramada de vreme. Ia zi, acum pe unde esti?
- Peste drum.
- A, la Manole la carciuma? vocea din telefon prindea cate o nota zambitoare la fiecare replica data.
- Nu, peste drum,pe o banca.
- Te-a lovit, e? Fii atent, termin in 30 de minute. Mergem la o bere? Sa sarbatorim lasarea ta la vatra…, si un chicotit enervant se scurse din receptor.

Petre facu o pauza. ”Sa-l fut in nas, in doi ani de zile nu a vrut nici o bere cu mine.” Se ridica de pe banca, scuipa intr-un tomberon care numai flegme nu primise in ultima vreme si trase un sut in gunoaiele adunate la piciorul cutiei.
- Mergem. Raspunsul era parca rupt cu forcepsul. De partea cealalta a telefonului cineva jubila.
- Asa, omule! Sa-mi bag, o sa fim ca haiducii! Ma astepti in fata sediului?
- Te astept…

Clic! Petre inchise mobilul. ”Te astept, futu-ti capra ta de inveselit…” si se aseza la loc, pe banca. Mergem, Victoras. Ce mai pot sa pierd? De fapt unde sunt? Ah da, ce caut si ce vreau? De-ar fi astea probleme… Problema este… ce-mi doresc?

Flacara de la bricheta invada o lume intreaga. In acel moment o tigara se nastea si-si implinea scopul. Petrica se uita la ceas si trase o injuratura. Deja depasise recordul de tigari pe ziua respectiva, si era abia 4 dupa-masa.

Pagini de jurnal

paul — Wed, 24 Aug 2005 17:02:00 +0000

31.05.2004 (Sibiu)

Nu mai conteaza nimic, in afara schimbarii. A mea, bineinteles. De ce? Pentru ca trebuie. Si asta pentru ca a fost de-ajuns. Cu virf si indesat, chiar. Spuneam odata ca nu o sa fac Ceva pina cind nu voi fi facut Totul. Ei bine, am facut Totul. Cel putin in ultimii 3-4 ani de zile. Am ocazia de-a vedea ce este dincolo de baricada. Pot fi un profitor, de-acum inainte.. Am inteles ce nu se incadreaza in peisaj la mine. Ce nu se potriveste. Mi-au zis-o prea multi. Acum s-a ivit ocazia de-a intoarce roata. Acum mi-au fost deschisi ochii. Si Vreau.

1.06.2004 ( 3:50 Sibiu)

Sa vorbesti despre dragoste e o prostie. Dragostea, iubirea, se simte. E suficient sa simti. Din pacate m-am dezobisnuit. Luat cu alte `mici placeri ale vietii`, n-am realizat ca oricit de multi oameni am avut in jur, oricite femei au fost clandestin pasagere prin viata mea, am fost mereu singur. Sau singuratic. Nu mi-am deschis niciodata sufletul. Mintea da, insa mintea nu este si a celor din jur, e doar a mea.

Si in mintea mea nu intra nimeni cu forta, in bocanci. In suflet.. Practic nu am riscat. Miza cea mare e sufletul. Si de vei vrea vreodata sa cistigi un suflet, sa pricepi iubirea, va trebui sa-l pui pe-al tau pe masa de joc. Numai sufletul se poate abandona, pune in miinile cuiva, si daca nu te-ai inselat, il vei avea si pe-al lui… Daca meriti.. Si daca se merita. Asta poate fi povara sufletului ? Sa fie calcat in picioare pina isi va gasi perechea, sau pina cind va fi gasit, la rindul sau? Se prea poate.

Sau totul va fi in zadar. Oricum senzatia de abandon fata de altcineva e unica si fara asemanare. Nu cunosc nimic similar si nimic mai frumos. Iar durerea respingerii, ca si cautarile in van sunt un pret prea mic in comparatie cu idealul implinirii.

2.06.2004 (Sibiu)

E bine. Doua date, doua luate. Examene. Cit despre celalalte, Dumnezeu cu mila. Altceva, mai nimic. Viata mea e a altcuiva. Dar nu ma deranjeaza. Pina acum tot asa a fost mereu. Deci nu-s surprins, nici descurajat, nici nimic. Astept. Toata viata am asteptat, mai pot s-o fac si in continuare. Problema e daca merita. Inima-mi spune `DA`, mintea e circumspecta, zice `Sa vedem`. Dupa cum arata situatia, cel mai bine e sa ramin la ce-mi spune ratiunea. Oricum, momentan n-am ce pierde. I`m in the mood for love…. Si astept. Astept sa ma topesc din picioare si sa-mi pun sufletul pe tava..
*** Barbatul e mai puternic pe metru patrat, femeia e mai puternica pe secunda…
*** Spirit de turma: doi interesati si restul casca-gura.

4.06.2004 (02:45) – Păscoaia

Frumos. O seara frumoasa. Am avut senzatia implinirii. nu-mi dau seama de ce, poate si de fapt nici nu conteaza. Un zimbet nu se analizeaza, prinde doar viata si schimba infatisarea `posesorului`. un zimbet valoreaza mai mult decit oricite cuvinte am spune, oricit de mestesugit am face-o. Am vazut ca acel zimbet venea din inima, si l-am simtit aproape fizic. Mi-a lovit pupila si mi-a patruns in suflet. Ce face un zimbet… Mai mult decit o privire, mai mult decit o atingere, fie ea voluntara sau nu.

M-am inselat. Prima data m-am inselat. Nehotarit ca intotdeauna. Si vanitatea-mi a fost prea puternica. De ce sa nu cred ? De ce sa nu sper ? pentru ca eram obisnuit cu alt mers al lucrurilor. Pentru ca imi convenea. Pentru ca eram Eu. nu mi-am dat seama ca de fapt ceva s-a/m-a schimbat. Prea multa vreme am crezut in acel `Grosse seelen dulden still` al lui Schiller. Vanitatea.. Pacatul meu preferat. Si placerea gasita in tristete si singuratate. Era blazonul meu. Eram… egoist. Si inca sunt.

Dar ma tratez. ce ma deranjeaza, insa, e faptul ca n-am ochii deschisi, mi-e frica de lumina.. Sunt un orb. Acum sunt si la figurat, nu numai la propriu. Sa se inventeze ochelari si pentru ochiul sufletului. As fi primul care s-ar oferi voluntar pe post de cobai. Am nevoie. Si timpul nu e deloc in favoarea mea. nu suntem niciodata pe aceeasi lungime de unda. Nu ma iubeste deloc, timpul asta. Cind nu ma baga in seama si trece pe linga mine, cind imi taie craca. Desteptul…

5.06.2004 (00:30) – Păscoaia

Nu am inspiratie… Si-as avea atitea sa spun. Nu am si gata. Totusi ma incapatinez sa notez aici cuvinte goale care nu inseamna nimic, intr-un final. De ce… De ce!! Dar stiu. Mi-e teama sa sting lumina, nu vreau sa ma gindesc la ea. ma gindesc degeaba, mi-o inchipui degeaba, nicicind nu va sa fie in bratele mele. Nu vreau sa visez c-o am, cind cu fiecare clipa petrecuta linga ea realizez ca este imposibil. E chiar bataie de joc… Mda, si de-asta scriu.. Sa amin. E ceva.. cu, despre ea.. Adica ea e intr-un fel simpatic apropiata mie. Mi-e teama sa nu fie ceva de circumstanta.

Bunul simt ma-ndeamna sa am rabdare, dar ce rabdare mai pot avea cind stiu ca timpul ma dusmaneste ? Oricum.. A fi `sociabil` inseamna `a te baga in seama?` daca da, prefer sa fiu mizantrop, antisocial, cum doriti. Pentru ca nimic din ceea ce fac nu este conditionat de altii. Ma conditionez singur, si o fac prost, dar atit. Iar eu nu fac conversatie de dragul perderii timpului. Avea dreptate cind spunea ca lipsa comunicarii nu se trateaza cu surogate gen discutii de complezenta.. Daca spunea adevarul.. Al dracului suspicios sunt!

8.06.2004 (03:20) – Sibiu

Si s-a intimplat. mai simplu si mai frumos decit mi-am imaginat eu. Credeam ca voi fi nevoit sa vorbesc, credeam ca voi fi nevoit sa joc totul pe o carte, cea a dezgolirii totale, dar nu a fost asa. Mi-a luat mina… si atit. A fost suficient. Am simtit amindoi ca este suficient. Abia dupa au venit intrebarile. Oricum, eu nici acum nu realizez ca ea este persoana pe care o string in brate. poate gindesc prea mult, poate daca voi continua la fel voi face vreo greseala ireparabila, si n-as rezista. De-asta ma port de parca ar fi bibelou. Si de-asta pun prea multe intrebari.

Stiu ca nu fac bine, ma voi domoli. Este evident ca i-a placut ceva la mine, asa ca vreau sa realizez ce. Sau… ma pot purta la fel ca inainte. E nevoie de efort, dar cum nu vreau s-o pierd, totul merita orice din partea mea. Va pleca. Dar nu vreau sa plece de linga mine inainte sa plece definitiv. E prima data cind am linga mine pe cineva la care tin enorm. Nu am loc de cuvinte mari, nici nu e cazul. Ceea ce simt pentru ea e scris odata in inima mea, daca as mai scrie din nou asta, as pierde din puritate, din unicitatea aceea a sentimentului. Ma va durea plecarea ei. Sunt sigur ca ma va durea. Dar nu am ce face, cum ma opune. Si nici nu vreau s-o fac. Ea trebuie sa fie pe drumul ei…

8.06.2004 (17:50 – Sibiu)

Marcel Iures spunea intr-un interviu ca Romania are nevoie de o revolutie, una silentioasa, pentru a se schimba ceva pe plaiurile mioritice. Eu ii dau dreptate, dar nu cred ca vom apuca sa mai vedem o revolutie, fie ea si tacuta, prea curind. Romanul este mult prea ancorat in mediocru sa poata vedea dincolo de barierele impuse de guvernanti, media, etc. iar o revolutie asa-zis `tacuta` are nevoie de timp sa poata fi vizibila, sa duca la schimbare. E necesara o primenire a spectrului politic, e necesara schimbarea celor care au schimbat doar stapinul dupa decembrie `89.

Iar cum ei nu vor ceda in veci, poate doar moartea lor sa ne elibereze pe noi, ceilalti. in momentul in care si ultimii dinozauri comunisti vor disparea, atunci va incepe, poate, o noua `Epoca de Aur`. Problema e ca si tinerii, noile generatii, sunt in pericol de-a fi infestati, indoctrinati… Dinastii.. Cei care sunt cu adevarat reactionari la ignoranta sunt prea putini si tind, sa fie acaparati de majoritate. Iar ca aceste ultime redute sa fie pastrate nu se zbate nimeni. Dimpotriva, capcanele si piedicile se inmultesc. Atunci sa nu pui mina pe ciomag, sa nu dai la mir ?

9.06.2004 (02:17 – Sibiu)

As putea spune ca tine la mine. Mi-a spus azi ca ii e teama sa se apropie de mine. Eu nu pot sa nu ma gindesc ca de fapt i-e teama sa nu se implice prea mult, avind in vedere faptul ca va pleca, in curind. Mi-a spus ca s-a izolat de ceilalti de citeva luni, sa nu treaca prin despartiri grele la plecare. Acum.. eu unde ma situez ? Ce insemn pentru ea ? Ca ce inseamna ea pentru mine stiu. N-am putut s-o intreb. Si nici nu cred ca voi fi in stare. Si-asa nu voi primi raspuns. A venit momentul sa nu mai dau inapoi, sa accept tot si sa ofer tot, fara sa cer nimic. Cum e o certitudine, ea va pleca. Si desi incerc sa nu ma gindesc, mi-e practic imposibil sa n-o fac.

Desi… cind sunt cu ea nu ma gindesc la nimic de genul asta. Doar ca ma bucur si inima mea imi striga numele ei. Va decide. Ea va decide ce se va intimpla cu noi. Nu dupa, ci inainte de a pleca. ma uit la ce am scris inainte si vad ca totul se rezuma la citeva cuvinte. `Va pleca`. `Ce simte pentru mine`. `Ce e de facut`. `E ceva nou in viata mea`. Nu ma gindesc in schimb, ce-as face dupa ea, dupa momentul `Ea`. Sunt la un pas de-a admite ca ea este tot ce mi-am dorit de multa vreme incoace. Sunt la un pas de-a admite ca am intilnit, in sfirsit, pe cineva linga care ma simt neconditionat bine, linga care ma simt implinit. Si la toate intrebarile pe care mi le pun nu am raspuns, tocmai eu care ma laudam cu puterea mea de-a gasi explicatii la orice…

De data asta poate nu e nevoie de gindire, nu e nevoie de raspunsuri, e devoie in schimb de a simti, de a trai. De ce dracu mai traiesc eu? De ce ma chinui in a gasi raspunsuri acolo unde nu trebuie sa caut? Nici nu mai conteaza. Si din acest moment voi renunta la a ma tortura singur. Ce-mi placea sa-mi torturez mintea. Uneori suferinta e dulce. Trebuie ca de data asta sa plec de la o alta premisa, de ca cea care spune ca ea tine la mine, inainte ca eu sa spun ca tin la ea. Si sa accept neconditionat ce-mi ofera ea, fara sa caut motive si fara sa dezgrop complexele mele. Mi-a ajuns…

De la bloc

paul — Mon, 28 May 2007 10:42:00 +0000

Ce ti-e si cu lumea in care traim! Seara, ies ca baiatu` in fata blocului, la o tigara. Ma pun pe-o banca, ma-nconjoara un peisaj minunat, blocurile prezinta o nuanta aproape acceptabila de gri, cetatenii`s ori calare pe neveste, ori prin bodegi, circulatie nu prea, politia e cu noi, cartieru` isi trage ultima rasuflare dupa o zi topenie! de duminica, doua-trei stele pe cer, ce mai, sa tot stai. Langa mine, o gasca de copii de vreo 5-6 ani, care mai de care mai galagios, mai jucaus, mai… in fine, copil.

Nu pot sa nu-mi aduc aminte de vremurile cand si eu eram ca ei… Mai o gropita, mai un “pitulatea“, mai o alergare cu tevile si cu cornetele, o piatra aruncata dupa pustoaicele alea din blocu` de langa care ale naibii numai langa gramada noastra de nisip se pot juca cu papusile de-a parada modei… Copilarie, nu jucarie… Ce frumos era cand la 7 seara ne strigau mamele de la balcon: “Cristiiiiiiiiiiii!! Mihaitaaaaaa!! Bebeeee !! hai mama sus ca a inceput Sandy Belle !!!” Si toti lasam balta surcelele, pietrele, broscutele, tot si dadeam fuguta-fuguta la televizor, sa vedem episodul nr. 211414124…. In casa, mamele, acesti cerberi ai casei, ne luau din prag… ce e ma pe tine? Nu ti-am spus sa nu intri in mocirla ca nu-ti mai iau alt tricou ? Uite, si ai pantalonii rupti in genunchi… Treci imediat la baie!

Cum se terminau desenele, iarasi jos. Faceam analiza, dom`le. ce-a facut, cum a facut, de ce a facut, ati vazut faza aia, ce rea e bunica vitrega a aluia, ma rog, depindea de desene. Daca erau “cu bataie”, incercam si noi schemele. Si nu era ocazie sa nu plece vreunu` plangand, in timp ce ma-sa sau ta-so, iesiti pe trei sferturi in afara balconului, racneau la noi : “nesimtitule, iti rup urechile!!!” Copilarie… Si ma pierd in fumul tigarii, si gandurile mi se-nnoada mai ceva ca fuieru` bunicii in zilele de iarna la tara.. Langa mine apare ca din senin unu` mai rasarit, ca la vreo 12-13 ani. Da-mi si mie un foc, zice. Ma uit mai atent la el, il tin minte de cand i-au facut botezu` la etaju` 4. Ma-ncrunt la el si-l evacuez repede din spatiul meu vital, pe motiv ca nu e destul de betiv ca sa fumeze. Si-ncep sa fiu mai atent la ce se-ntampla in jurul meu. Si sa te tii, frate…

Copilasii astia asa draguti, de 5-6 ani, cum spuneam, se jucau de-a vampirii. Hmm, ma rog, ce treaba am eu, poa` sa se joace si de-a zombiii, numai sa nu ramana vreunu` ingropat din greseala. Ma surprinde unu`, insa, cand il aud : “apune soarele, dupa mine sclavii mei, sa mergem in sat!!“. Un baietica rotofei, genu` de alergator pe sub pat, cu niste cornite de carcotas pe cap si-un fel de pelerina facuta cel mai probabil din neglije-ul maica-si. Ailalti, cam la fel. Manjiti pe fata, scoteau niste racnete de credeai ca sufera de o forma rara de colici. “Mrrr… am sa-ti sug sangele…“,”maaaaaaaaaaaaa, da` noi de ce nu putem fi vampiri?” “liniste , sclavilor, trebuie sa va supuneti“…

Si cireasa de pe tort a venit de la un ghemotoc cat roata de la trotineta :”temp*zda ma-tii, nu ma mai joc, ma duc in casa“. Groaznic, oribil! Ce jocuri sunt astea, frate? Ma mai duceam eu pe la un internet-cafe si vedeam domnisoare de 15-16 ani, innegrite toate la ochi, de parca lucrasera sub tractor, ca veneau sa se uite pe site-uri gen http://www.vampirefreaks.com sa-si ia ultima moda in materie de haine negre, zorzoane, amulete, cercei cu insemne cabalistice si alte aiureli d-astea. Ziceam, hai , treaca de la mine, au o criza de personalitate, nu stiu pe ce lume sunt, etcaetera. Dar tot nu ma pot obisnui cu evolutia asta umana… Maine – poimaine o sa vina sa ma roage s-o dezvirginez copilita aia din reclama la ssalam ssassessc, pe motiv ca nu se mai suporta…

Mi-am luat chistocu` (ma gandeam: daca-l pescuiesc copiii sa-si faca filtru la joint?) si m-am dus in casa. Era nevoie de o bere sa curete gustul amar.

Atenţie, boraci în libertate!

paul — Wed, 28 Jan 2009 04:48:00 +0000

Una dintre cele mai răspîndite amintiri din copilărie – prezentă la, hai să zicem, 70% dintre tinerii din generaţia mea – este cea legată de desenele animate. Mai toţi cei cu care-am stat de vorbă despre “desenele” copilăriei îmi povesteau, zău, cu lacrimi în ochi cum îi strigau părinţii seara, de la balcon, să dea fuguţa-n casă că începeau Şerifii Stelari. Sau Macron 1. Hai, fie, şi Sandi Belle. Sau aventurile bezmeticului ăluia cu gîscanul, Holgersson. Ba unii amici îmi spuneau că auzeau genericul de la Captain Power sau Dallas de la zeci de metri distanţă, în timp ce băteau mingea pe maidan – şi nu era greu, că la începutul anilor ’90 Sirius-urile din toate blocurile erau setate pe un singur canal: TVR1.

Ce forţe de reacţie rapidă, ce Delta Force! Lăsai baltă orice activitate – ţeava cu cornete, şuchelele, gropiţa, folbalu’ – şi goneai ca vîntul pe scări în sus, să nu pierzi o secundă din spectacol.. Sau cafturile cocoşeşti din curtea şcolii? “Dacă-ţi dau una, te arunc peste gard!” “Vin cu frati-meu mai mare şi-ţi arată el! Poc! Trosc! Doamna tovarăşa învăţătoareee!! Cutărescu mi-a spart mingea!” Ce vremuri. Uite-aşa mă ramolesc eu, cu amintiri. Bine că n-am prins prea mult din iepoca de aur, căcu siguranţă aş fi avut nostalgii şi pe tema asta.

Dar destul cu jalea. Uite cu ce se ocupă puradeii de azi: fac tot posibilul să mă bage pe mine la mititica. Mă trezesc într-o zi cu cineva nou şi necunoscut în lista de messenger. Numele: !AAAoA:LOR3NA::AAAA!:. Îmi fac cruce şi purced la identificarea persoanei. Aşa aflu că nu e vorba despre Lorena, ci despre Loren. Casc ochii. Surprizele continuă: puştiul are 9 ani. Şi are id-ul meu, “mha!“, de la un alt puradel de aceeaşi vîrstă, cu care a făcut schimb de liste de messenger. După ce mi-am revenit.. vă daţi seama ce m-am mai rîs? Fără număr!

ASTA distracţie, coane. Să faci schimb de adrese de e-mail cu colegul de şcoală de la a III-a B. Şi să iei contact cu tot felul de oameni de treabă, care mai de care mai necunoscuţi, dar toţi fiind în deplinătatea facultăţilor lor mintale. Pentru că, nu-i aşa, omenirea a eradicat de cîteva sute de ani pedofilii, criminalii în serie şi alte pacosti numa’ bune de tras în ţeapă în stilul smuls, fără judecată.

Şi mie îmi împoaie capul cu desenele porno de pe Minimax. De parcă aia ar fi singura şi cea mai mare problemă a brotacilor contemporani.

Ce facea Dimulescu in 1989?

paul — Wed, 08 Apr 2009 13:13:00 +0000

Mi se pare inutil sa mai scriu si eu vreo elucubratie legata de protestele de strada de la Chisinau. Vuieste presa, vuieste online-ul, vuiesc colturile strazilor de sopocaielile babelor, la ce sa ma mai apuc si eu sa bat campii despre asta?! In schimb… Mi-am adus aminte cum – cine – eram eu.. in decembrie 1989. Da, bretonatul cu castron din poza de mai jos eu sunt. Fix in 1989. O mana de om (n-aveam fizicul impresionant de-acum), cu capul cat restu` trupului si urechi de milioane, pupa-le-as eu pe ele.

Chiar in perioada revolutiei noastre eram la tara, la bunici. Jucam turca.. si ma dadeam cu rotoghila. Da, dom`le, rotoghila! O inventie de-a bunicului meu care mi-a fericit zilele petrecute singur-cuc la tara. Nu stiam inca sa citesc, asa ca toata ziua bateam maidanu`. Cu rotoghila mea iubita: o sanie careia bunicu ii atasase in partea din fata doua roti de la un carut care nu mai era bun de nimic. Si-asa.. ma puteam da cu ea si vara, si iarna, spre spaima gainilor din curte si a copacilor in care, vrand-nevrand, aterizam de fiecare data.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Ideea e ca.. aveam inca de pe-atunci sperante in mai bine. Se vede, nu? Ii cred pe basarabeni ca vor sa traiasca mai bine. Ii si sustin, dar “bataliile” alea ale lor seamana mai degraba cu niste cumetrii. Sau cu sarbatoarea aia din cateva sate moldovenesti, unde se-aduna feciorii sa-si rupa oasele, ritualic, intr-o cafteala cu ciomege. Unii dau cu pumnul, altii dau cu blitzul si fac poze de la ..o juma` de metru. O porcarie. In locul lor, as sta acasa. Oricum, oamenii sunt mai preocupati sa sparga, sa fure si sa distruga, decat sa-l dea dracului jos pe Voronin. Daca vroiau asta cu adevarat, nu plecau azi-noapte din centrul Chisinaului.