Exceptionalul din Cotidian » Bucuresti

"Sfarsitul a venit fara de veste.."

paul — Sat, 30 May 2009 07:03:00 +0000

Din ciclul “Da-mi Doamne un dusman, ca sa nu mor de plictiseala.. Astazi m-a deprimat vremea de rahat care-nfloreste cerul la miazazi: ciurde-ntregi de nori, frigul de pe lume, oameni morcoviti pe strada. Si eu, cu insomnie. Azi-noapte am dormit cinci ore. Azi-dimineata jucam poker singur. Pe urma am inventat mersul pe jos pana la chiosc, dupa tigari.

Am descoperit in drum o cutie postala devalizata, fara usa, c-un pet de bere in ea. Nu cred ca mai vazuse vreun plic de pe vremea bataliei de la Kossovopolje, dar orisicat.. M-a apucat nostalgia dupa vremurile in care oamenii scriau scrisori, nu trimiteau e-mailuri. Da, dom`le.. Si eu mai scriam. Si carti postale din vacanta (acu-s mms-uri sau telefoane 3G – “uite ba unde-s eu!”), si scrisorici de dragoste (acu-s buzz-uri si conversatii pe mess), si alte epistole felurite, uneori scrise de doua-trei ori, din cauza vreunei greseli sau pete de cerneala. Scriam pe ciorna, abia apoi trecuta pe curat. Bunica-mea primea scrisori din armata de la unchii mei, taica-meu le avea stivuite pe-ale lui intr-o cutie speciala.

Le-am citit si eu intr-o vreme; parca intram intr-o alta lume odata cu povestile din cele cateva pagini de caiet dictando mazgalit inghesuit. Scrisori catre fostii colegi din facultate, cu amintiri, cu barfe “o mai stii p-aia de la 2B? S-a maritat, amice, cu un uraaaat, vai Doamne!”, cu invitatii la cate un botez.. Si au ramas, e o parte din istorie in paginile alea. Si ma apuca asa, o greata, cand ma gandesc ca tehnologia asta nu numai ca tampeste si leneveste omul, dar il face sa uite. Sa nu mai ramana nimic in urma lui. Zic si eu: cati va salvati mesajele de pe mobil? Sa le cititi si peste ani? Cati va pastrati e-mailuri, pentru a le da puradeilor sa le citeasca? Unde e individul? Si ce ramane in urma lui, la capitolul “efecte personale“? Gandurile sigur nu-i raman.

Mi-ar placea sa scriu intr-o zi o scrisoare. Sa ma duc la posta, sa-i pun timbru, sa-i scriu destinatarul, s-o trimit – urgenta sau nu. Dar nu am cui scrie. Si chiar daca as scrie cuiva, ce ar simti si gandi despre mine cand ar (daca ar) primi scrisoarea, peste 4-5 zile? Sau o saptamana? Nu dom`le, a apus o era, baga-mi-as. Si va urasc pe voi toti astia care facem abuz de tehnologie, pe motiv “ca-i mai comod, draga“.

Altfel spus, am bagat de seama ca renumita bautura racoritoare Coca Cola Light are gust de Coca Cola normala, uitata cateva zile intr-o sticla fara dop. Mare porcarie.. De-aia beau doar bere. U son le brifcor d`antan..

—
NOTA: Titlul e primul vers din poezia/cantecul “Ultima Scrisoare” – Mihai Beniuc/Florian Pittis. Nu m-am putut gandi la ceva mai lamentabil.

O seară la teatru

paul — Thu, 29 Oct 2009 18:21:00 +0000

Oameni buni, dragilor, bă băeţ, daţi-mi voie să vă fac o confidenţă (Caragiu dixit), am o nouă dragoste, iubesc teatrul. Aceia dintre dumneavoastră care-s familiarizaţi cu acest sport vor spune, pe bună dreptate poate, ”bine că te-ai trezit şi tu acum, bre, pînă şi Moni ţi-a luat-o înainte”. E drept, se putea întîmpla mai demult.

Teatrul ar fi trebuit să-mi intre pe sub piele încă de la cămin, grupa mijlocie, cînd ne-a încolonat tovarăşa educatoare să mergem la Harap Alb cu păpuşi. Nu m-a prins atunci. Putea să mă captiveze într-a doişpea. Cînd, dintr-o clasă de golani, am fost singurul care s-a oferit voluntar (aveam nevoie de medie mărită) să joace rolul lui Socrate în piesa de largă inspiraţiune platonică ”Apărarea lui Socrate”, prestată la majoratul pe liceu. Mi-am cules atunci coroana de lauri nu pentru că am avut cel mai potrivit costum (un kimono de taekwando, comparativ cu ‘soldaţii’ îmbrăcaţi în unforme de la pompieri şi judecătorii îmbrăcaţi în robe de la tribunal) ci pentru că am uitat cele mai puţine strofe dintre toţi ceilalţi. Dar nu a fost suficient să mă facă să iubesc teatrul. Chiar viţăvercea, aş zice.

Nici măcar ”Hamlet în sos picant”, văzut la Sibiu într-o frumoasă lună de numaiştiuceeraafară a anului 2005 nu m-a convins că Thalia (nu, amice, nu cîntăreaţa) ar merita să mă îndrăgostesc de ea. Hai totuşi să nu mai prelungesc suspansul.

Aseară am fost la teatru. Am văzut două reprezentaţii, una la teatrul de revistă Constantin Tănase, alta la TNB, la Centrul Naţional al Dansului. O să le iau pe rînd. La ”Tănase” presta compania lui Puric, Passe Partout DP. O combinaţie de muzică, dans, pantomimă despre care pliantul pe care l-am citit spunea că-i intitulată ”Made in Romania”. Inspirat nume, nu am ce spune. Am văzut un prea frumos ghiveci de scheciuri muzical-artistice din care nu am înţeles mare lucru. Exceptînd cîteva scurte, restul m-au lăsat în ceaţă. Nu pentru că n-aş fi înţeles de ce unele semănau cu nişte poante de-ale lui Mr. Bean, iar altele erau bucăţele rupte din ceva manga-uri cu origine incertă, japonezo-coreeano-americane, ci pentru că nu înţelegeam ce se întîmplă.

Am citit pe undeva pe net o cronică legată de spectacolul ăsta, unde autorul preamărea superbitatea costumelor create de… o cucoană al cărei nume îmi scapă. Dacă nişte pantaloni de stofă cu bretele şi o cămaşă se cheamă costum, şi dacă asemenea costum trebuie ”creat” de cineva anume, eu aş putea deveni garderobier-şef la Naţional. Costumele fetelor mi s-au părut, însă, mai complexe: şi fuste, şi tricouri, şi pantaloni scurţi. Era normal să fie numit un supervizor care să decidă în privinţa pantalonilor scurţi, cel puţin.

Pe scurt, la ”Made in Romania” am rîs un piculeţ, dar în mare parte a timpului eram preocupat să discern ce se întîmpla pe scenă. Întreaga piesă, per ansamblu, mi-a adus aminte de o întîmplare din ”Aventurile lui Huckleberry Finn” a lui Twain. Care aţi citit-o sigur mai ştiţi ”piesele de teatru” ale lui alde Regele şi Ducele – de enormă referinţă în cazul aici povestit.

A doua reprezentaţie: la TNB, uşă-n uşă cu Lăptăria, la Centrul Naţional al Dansului, făcea parte din evenimentul cu noaptea teatrelor bucureştene. Iniţial, trebuia să mergem la Act, unde se juca o piesă cu nişte capre şi cu Marcel Iureş, dar cum coada era infinit prea lungă pentru răbdarea oricărui om, ne-am luat picioarele la spinare spre TNB, la sugestia Iarinei, care mai fusese în urmă cu ceva vreme la un spectacol de dans al Centrului mai sus pomenit. Se jucau trei piese, am ajuns la a doua. Aici, titlul spunea multe. ”Stage Psychosis”. Aş fi verbalizat dubiile-mi dacă apucam să-l aflu dinainte, dar cum am nimerit brusc, nu m-am interesat că nu aveam de ce. M-am luat după vorba dragei mele şi, oh! Doamne, ce-am mai pătimit!

Prima regulă a mersului pe nevăzute la evenimente culturale ar trebui să fie: ”Aşează-te cît mai aproape de uşă, ca să poţi pleca oricînd fără să deranjezi pe nimeni”. Piesa avea un singur protagonist. Nu tu muzică, nu tu dans. Domnişoara care-a pus-o în scenă, îmbrăcată fiind în ceva chestii negre şi cu o mare mască albă pe faţă (nu mi-am dat seama compoziţia) a interpretat un număr de tăvăleală pe scenă, plus pantomină în slow-motion, cu strigături. Strigături, da. Urlete, în fapt, că la un moment dat, după ce a vărsat ceva ce s-ar fi putut considera a fi sînge, actriţa a început să urle lupeşte, ca la torturi medievale, şi a ţinut-o aşa vreo 3 minute. Oamenii din sală.. ce să mai zic. Unii căutau din ochi o cale de scăpare spre lumea de-afară, mai banală dar mai primitoare, alţii se jucau pe telefon, alţii rîdeau gîtuit, înnodat şi sughiţat. Şi cum să nu rîdă, cînd ce spunea fata aia acolo nu avea niciun sens? Ceva cu lumina neplătită, angoase, dansez pentru tine, sacrificiu und so weiter. Cea mai simpatică fază în toată piesa a fost comentariul unui mucalit din spatele meu, care după o înşiruire de cuvinte ale performerei, a completat involuntar, cred, cu ”xanax”.

Supliciul a durat vreo 20 de minute. Lungi, acele 20 de minute, mulţi dintre cei prezenţi nevenindu-le să creadă că au scăpat cu bine,pesemne sub vraja clipelor de magie ale spectacolului. În lumina psihozei de scenă de la TNB, prestaţia ţopăitorilor lui Puric a fost demenţială. De ce spuneam că m-am îndrăgostit de teatru? Pentru că acum mor de nerăbdare să văd, nene, o piesă de teatru cu cap şi coadă, cu o poveste – eventual una pe care s-o recunosc din lecturile obligatorii din liceu, cu nişte superbe costume de epocă, cu multă lume pe scenă care vorbeşte sau declamă conform cu reglementările în vigoare.. Aşa că dacă aveţi sugestii, aştept cu nerăbdare.

Ce piesă de teatru sănătoasă la text văzut-aţi în ultima perioadă?

Povestea unui 335

paul — Tue, 01 Dec 2009 17:07:00 +0000

Rîsu’ curcilor şi panaramă azi-dimineaţă, pe undeva prin zona Băneasa. Atenţie, cînd zic ”dimineaţă”, mă refer la criminalul 05.30. Cînd prin spate pe la sediul Antenelor se-ngînau cocoşii, prin faţă se schimbau badigarzii iar pe deasupra se lăsa o ceaţă trasă din străfundurile Herăstrăului (mi-am făcut o ditamai crucea cu limba-n ceru’ gurii, că mă simţeam ca-n cărţile lui Stephen King).. ei bine, la ora aia alde Dimulescu îşi lua cam fără tragere de inimă picioarele la spinare din cîmpul muncii.

Ies sprinţar din instituţie, pînă să mă dumiresc pe unde sînt, mai să mă prăvălesc peste un muncitor prijonit în cazma fix la intrarea a mare de pe Bucureşti-Ploieşti (pă unde vine vedetele, de). Ce făcea insu’? Păi e complicat, nene. Împreună cu alţi ortaci, făcea trotuaru’ de pe marginea soselei. În astă vreme, alţi băeţ (colegi de clasă cu primii)puneau asfalt.. bitum… un fel de maglavais pe banda de intrare în Bucureşti a DN1. Banda – blocată, aşa că toate maşinile treceau prin minunatul pasaj. No, zic, asta e, să-şi facă treaba. Mă duc înspre staţia de autobuz de la podul Băneasa.

Pe drum, ochesc că-s cam mulţi oameni la pîndă, însă nu observ pe loc. Aveam şi eu gîndurile mele. Şi mă pun pe aşteptat. Trec 10 minute, nici picior de autobuz. Tot nu observ. Un mălaimare în salopetă, lîngă mine, începe să înjure. O fi întîrziat, zic. Peste alte vreo cinci minute, o femeie de peste drum, dinspre Piaţa Presei, ne strigă să nu mai stăm acolo că nu trece niciun autobuz, toate sunt deturnate din cauza lucrărilor pe undeva prin spate, pe străduţe. Alte înjurături de prescură şi buldozere, dar lumea se încolonează frumos şi cîte doi, cîte trei, se mută peste stradă, înspre podul Băneasa. Eu, după ei, cu ale mele. Mai trece şi-acolo un sfert de oră, nimic. Bă, zic, femeia aia ori nu văzu bine, ori făcu mişto ori o fi fost cam sărăcuţă cu duhu’. Un trecut bine de 50 de ani, cu bască proletară şi fular încheiat la gît după stilul fotbaliştilor îşi bagă picioarele şi o ia înspre Piaţa Presei per pedes.

Întîmplător, dau să mă iau după el (singur n-aş fi plecat, că mi-e o frică viscerală de cîinii bagabonţi) dar văd în zare un autobuz. Bucurie risipită, era o cursă specială. Încep şi eu să înjur, că nu mai puteam de frig, îmi îngheţaseră ţurloaie şi tot ce-nseamnă mădulare în general. Mă uit, să văd dacă bătrînul proletar se mai vedea, să fug după el, ioc. Taxiuri prin zonă, idem. Ei, şi-atunci îmi vine mie ideea fabuloasă: las baltă locul la pîndă şi trec la pas spre staţia de RATB de vizavi de aeroportul Băneasa. Mai aştept şi acolo vreo 10 minute (era şase), dar pîă la urmă dă Domnul şi mă urc într-un 335. După mine, ciopor de muncitori şi mame-eroine. Sporovăială în floare, care la intersecţia şoselei cu Ion Ionescu de la Brad se înjumătăţeşte: oamenii văzuseră că şoferul nu merge spre Piaţa Presei, ci coteşte pe Aerogării. Surpriză! Eu ştiam despre ce-i vorba, că lucrează maimuţoii în faţă la Antene, dar mi-am văzut de moţăială. În spatele meu, atmosfera se înfierbînta.

Personaje: vreo patru-cinci puştani geluiţi şi gălăgioşi, un moş cu fesul înfundat pînă sub urechi, o cucoană ca la vreo 40 de ani a cărei coafură mă ducea cu gîndul la o căpiţă de fîn alcătuită de beţivul satului, vreo trei găligani numai vînă, şoferul.
Un puştan (surprins): Bă?! Nu face tot înainte?!
Al doilea puştan (dînd relaxat din mîini): Nu ştiu.
Al treilea puştan (savant): Ietă, lucrează ăia pă stradă.
Un puştan (liniştit): Se cheamă că facem la dreapta pă Ficusului, p-ormă ş-ajungem..
Un găligan (superior): Ioane, vezi şi tu zona asta, bă, că nu ai fost p-acilea veci pururea.
Găliganul Ion (mort de somn): …’te, mă în aia sfîntă..
Al doilea puştan (cască ochii pe geam, cu nasu’ lipit de sticlă): …înapoi pă DN1.
Un moş cu fes (cu ochii în podea): S-au găsit şi ei cînd să muncească, de 1 decembrie.
Cucoana cuc oc (vorbeşte singură, eventual nervoasă):…

Şoferul şi-a văzut, liniştit, de drum. De pe Ficusului a făcut dreapta, pe malul Herăstrăului, dar distracţia a început însă cînd am ajuns la intersecţia cu Şoseaua Bucureşti – Ploieşti. Cum să vă spun, elemenţii ăia separatori care împart şoseaua pe mijloc erau tot acolo. Iar spre Piaţa Presei se putea merge doar pe contrasens. Şoferul se dumireşte şi.. face iarăşi dreapta, spre Aeroportul Băneasa. Un vuiet a traversat întregul autobuz cînd, din faţă, s-a auzit zbierătul şoferului.
- E închis, mai dăm odată ocol!

Pînă aici i-a fost. Unii au început să-şi dea coate şi să se hlizească, alţii mai căpoşi au trecut iar la înjurături înfundate. Unul dintre puştani, mai înţepat, chiar a lansat una în limbaj conlocuitor, ceva cu ciumidej mandocar şinammaiinteles ce. Uite-aşa, am ajuns din nou la intersecţia de la Băneasa, uite-aşa am făcut iar dreapta pe Aerogării.
Un moş cu fes (cătrănit): Fir-ar să fie..
Eu (solidar): Cre’că nu le-a spus nimeni şoferilor că se lucrează pe DN1.
Moşul (şi mai cătrănit): Da’ chiar aşa.. Să nu le spună nimic? Au staţii, au telefoane..
Eu (adormit): Păi la ce le trebuie..
Un puştan (chicotind): Auzbă, ăsta, parcă mai fusărăm p-acilea.
Alt puştan (în zeflemea): Ţi-ai dat tu seama, ă?
Un găligan (rînjeşte-a rîde, arătînd spre şofer): Ăsta e mai prost ca nevastă-mea.
Alt găligan (neatent): Păi acu’ unde ajungem?
Al doilea puştan (scuipă o gumă pe jos): La Şarldeogol, băgameaş.
Al treilea puştan (cu gîndul în părţi): Lasă, bă, zi altceva, crezi că mai vine naşu’ cu finu’?
Un puştan (ridică din umeri): Păi de ce să nu vină? Vine.
Al doilea puştan (îi arde una peste ceafă primului): Ce ceafă de ţambalagiu ai, să dea dracii.
Un puştan (mocnit, ridică şi el palma): Termină, fă, tuto.
Al treilea puştan (pierdut cu ochii-n stradă): Eu nu crez că vine. La banii ăştia..
Moşul cu fesu’ (brusc, înviorat): Păi ce, n-am mai păţit-o? Acu’ vreo cîteva zile m-am urcat în 36, chiteam că ajung la Obor. De unde, că a ţinut drept înainte. N-avea nimic în geam, măcar o foaie de hîrtie să puie şi ei, să ştie oamenii ce şi cum. (amărît) Ajungeam pe la Moşilor, dacă nu mă dădeam jos la prima.

Din vorbă-n vorbă, a trecut vremea. Şoferul a mai fost însă la un pas s-o dea în bară, pe Beijing. Imediat după barajul de pe Herăstrău, dă să intre pe-o străduţă în dreapta. Noroc cu cea cucoană. Atentă fiind, i-a bătut violent în geam şi l-a pus în gardă.
Cucoana (nervoasă): Domnu’, domnu’, nu p-acolo că ne bagi în gura de metrou! Stînga!
Moşul cu fes (mai liniştit): Nu ştie bietu’ om, nu e de pe traseu’ ăsta.
Eu (surprins): Adică şoferii de RATB nu ştiu traseele?!
Un puştan (arată ceva pe geam): Bă, uite o toaletă d-aia…!
Alt puştan (sare să se uite pe geam): O ce?
Un puştan (îşi caută cuvintele): O toaletă, d-aia..!
Al treilea puştan (se uită şi el pe geam): Ecologică?
Un puştan (descătuşat): Da, ecologică!
Al doilea puştan (se trage către uşă): Hai bă, să coborîm, că tre’ să ne întoarcem, băgameaş..

La Piaţa Charles de Gaulle au desantat mai mult de trei sferturi din călători. Mai toţi nemulţumiţi, unii chiar turbaţi, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Eu mi-am tras gluga pe ochi şi-am încercat să aţipesc, bucuros că în sfîrşit am parte de ceva linişte. Care linişte a durat pînă pe la liceul I. L. Caragiale, cînd doi inşi din spatele autobuzului au avut o izbucnire violentă. ”Cum?! Nu ajunge la Arcul de Triumf?! Paştele şi grijania!!”. Tot plimbaţi fiind dintr-o parte într-alta, adormiseră, săracii..

Partea mea de nervi mi-am luat-o la coborîre. M-am dus pînă în faţă să-l văd şi eu la mufarină pe şoferu’ care provocase atîta circ. N-am mai apocat să dau ochii cu el, că am văzut o foaie A4 pe bordul maşinii. Erau indicaţii cu traseul deviat pe Aerogării. Foaia avea scoci prins în colţuri, semn că trebuia pusă în geam. M-a mirat însă că nici şoferul n-o citise… pînă cînd am văzut că era pusă invers. Cum dracu să o poată citi invers, săracu’ om?! Nici savanta de renume mondial, coana Leana (Ceauşescu) nu ar fi reuşit asta!

Onţanu vrea teritoriul lui Negoiţă

paul — Fri, 08 Jan 2010 12:21:32 +0000

În urmă cu 10 ani, Bucureştiul era un cîmp de bătălie între diversele găşti de cartier (BUG Mafia dixit). Băieţaşii din Pantelimon, fraţi cu ăia din Sălăjan, îşi dădeau la oase cu găştile din pe la Gara de Nord sau din Colentina şi Berceni. Lucrurile s-au potolit aici, dar au început cafturile ritualice între suporterii diverselor echipe de folbal, prin anii 2003. Pe la unele alegeri, s-au bătut liberalii cu ăia de la Noua Generaţie, democrat-liberalii cu pesediştii şi Vadim Tudor cu toţi la un loc.

Iată că vin vremuri şi mai nasoale: ni se anunţă un război crîncen, fratricid, între doi capi ai PD-L, unul vechi şi unul nou. Neculai Onţanu face manevre să preia teritoriul de la alde Liviu Negoiţă, şi merge exact acolo unde sunt banii de protecţie. La cetăţeni. Vin vremuri grele, oameni buni. Ce ziceţi c-ar fi de făcut, să sar cu banii sau să depun plîngere la autorităţi? Dar şi-aici.. cine ştie cine-i mînjit şi cine-i cinstit? E drept, încă nu miroase a rahat în ţara asta, dar uşor-uşor.. cam bate vînt de hazna dinspre sediile primăriilor.

Sindicaliștii, în vizită de lucru

paul — Tue, 26 Oct 2010 00:43:27 +0000

Zău că m-apucă rîsul cînd mă gîndesc că mîine, la votul moțiunii de cenzură, sînt așteptați maram cică vreo 80.000 de sindicaliști. Și că centrul Bucureștiului va fi blocat complet – dacă nu de protestatari, atunci de măsurile de siguranță luate de Poliția Rutieră. Îmi vine să rîd homeric (apropo, știe cineva de unde vine expresia asta? Cum paștele mă-sii rîdea Homer? Și de ce?) la gîndul că Bucureștiul va fi un nou teren de circ și panaramă. Cum adică ce e de rîs? Păi ia să vedem, de ce vin miile alea de sindicaliști pe malul Dîmboviței? Nu, nu pentru că sînt reduceri la mall, ci pentru a susține moțiunea de cenzură. Just? Just.

Acum vine întrebarea magică. Ce moțiune?! Aia pe care nici măcar opoziția nu o mai susține? Acum vine partea și mai amuzantă. Cîți protestatari or să fie în Capitală, dacă află cu două zile înainte că vor veni degeaba? Și de ce mai vin? Să mă scutiți cu ideea că oamenii vin ca să demonstreze că-s o forță de care guvernul trebuie să țină seama, e chiar mai hilară decît dumele lui Marian Vanghelie. Pentru mulți dintre sindicaliști, protestul de miercuri este doar o ocazie excelentă să mai scape cîteva ore de-acasă, de lîngă neveste. Să spună bancuri porcoase pe autocar și să socializeze la o purcea de bere de două kile în vreo benzinărie. Pentru sindicaliste, e un moment bun să facă ochi dulci la masculi, să scape de spălat chiloți și izmene, să viziteze Bucureștiul și să stea la o bîrfă.. în deplasare.