Ma simt depasit de complexitatea zilelor noastre, cand nimic nu poate fi stabilit cum trebuie: o minciuna poate fi un adevar, sau poate fi o minciuna plus un adevar. La fel inteligenta: e cuprinsa intre niste limite foarte permisive, de nici nu te mai poti baza pe valoarea IQ-ului atunci cand cataloghezi pe cineva idiot sau doar smecher. Daca esti nemernic, lumea spune “ce, e singurul?” sau “bine ca l-ati gasit pe el!”.. si exemple sunt multe. Vezi cazul “Becali”.

Unul dintre momentele in care mi-am dat seama ca societatea nu mai e cea pe care o stiam eu, sau cel putin ca ma depaseste.. mi s-a intamplat intr-o prea-frumoasa dimineata. Ma aflam intr-un autobuz – ca tot bucuresteanu` provincial cu treaba pe ici, pe colo – si am avut bafta mareata sa ma pot aseza pe un scaun. In fata mea, o pustoaica. Par lung, tricou mulat cu insigna de firma, pantaloni de trening la fel de mulati, adidasi de alergare/sala . Gagica era clar sportiva, ce pot spune. Dar nu detaliile imbracamintii ei m-au frapat. Ci accesoriile. Cerceii!

Of, Doamne, cerceii.. N-am mai vazut asa ceva niciodata: facuti din ceva argintiu, poate plastic, poate staniol, nu am pus mana pe ei sa vad. Si rotunzi. Un cerc de material cat roata carului. Credeti-ma, erau gigantici! Pe scurt, intruchipau un cerc argintiu, pornind din ureche, cu raza suficient de larga incit aproape ca atingeau umarul. Hai sa nu spun ca erau mai mari ca… De fapt, erau putin (infim) mai mici decat un CD.

Intrebarea mea e adresata femeilor: cand va pierdeti bunul simt si cand ajungeti sa purtati pantagruelicele accesorii, de unde va pleaca nevoia asta? De la posetele mari cat un sac, la tocurile de juma` de metru, la masini de teren, la cerceii cat roata carului.. ce va face sa cautati si sa va doriti accesorii uriesesti? Ce vreti sa compensati? Cadourile barbatilor, sau mintea prea scurta?

Toată lumea care şi-a luat un cîine drept animal de casă îl ţine în preajmă ca pe o bijuterie. “Cuţu, cuţu, cu ce te ajut?” sau şi mai şi… sunt indivizii care îi cresc pentru apărare. Javrele nu sunt deloc maidaneze. Vezi un pitbull, un rottweiler. “Aia“, micii nemernici, nu-s dresaţi pentru a aduce joarde de la 10 metri distanţă. Vreau să zic atît: mînca-v-ar de boaşe căţeii cu care vă lăudaţi seara la prietenii din faţa blocului! Animalele astea nu sunt învăţate să stea în apartament. Nici nu pot, pentru că stăpînii îi tot cară p-afară! Acolo unde aleargă oameni de treabă cum ar fi eu.

Vreţi animale în apartament, luaţi un hamster. Sau un papagal. Vreţi cîini.. Îi ţineţi acolo? Staţi voi calmi, alături de eei tîmpiţi şi voi. De-aia-s javrele aşa războinice. Fie că e vorba de un prăpădit de pechinez: cîinii fac urît pentru că stăpînii sunt nişte dobitoace. La cap. Iar pentru doamne am o vorba care apartine unui holtei la vreo 60 de ani: “fă, cîinele ăla nu fute, doar latră!”

Cum eu nici nu fumasem, nici nu băusem fr’un vinişor de poamă acră, nu m-am prea panicat. Nici măcar un strop, cel puţin pînă cînd rîcîiala mi-a urcat pe nas la deal. “Clar” mi-am zis, “m-am lipit de-o răceală şi gripă“. Că aveam încă-n minte definiţia din reclamele televizate… dar ce nu ştiam era cît de cotoibilă putea fi situaţia. Gripă-gripă, sau porcină? Nu vă mai spun cum am început să-mi calculez cantitatea de tuse expectorată, sau să fac măsurători dacă îmi curgeau muci lichizi sau mai puţin apoşi, deci solizi. Cert e că a doua zi – după o noapte albă ca laptele – am dat fuga la farmacie.

Adică oi fi fiind eu inconştient, dar nici chiar în halatul ăla, să mă tratez cu băbeşti. Cu legături de cartofi agăţate la gît. Cu fesul îmbibat în spirt pe cap. A doua zi, seara, am decis să fac o vizită la farmacie. Mucii deja-mi curgeau liber iar congestionarea feţei nu se mai datora vinului sau ţuicii sau altor substanţe cu cifră octanică ridicată, ci răcelii.

M-am îmbrăcat cu vreo două bluze şi peste am luat un hanorac.
Deja tuşeam, aşa că mi-am pus şi shemagh-ul la gură. Şi un fes în dungi în cap.
Cînd am ieşit afară, m-a răzbit un vînt rece, ca-n poveştile biblice despre sosirea Îngerului Morţii în Egipt. Hăulea a mort. M-am oprit o clipă, să-mi vin în fire.
Am aruncat un scuipat lătăreţ la doi paşi de mine. Era cam verde. Sau poate era de vină raza de lumină de la stîlpul stradal de vizavi. N-am stat să calculez.
Cu paşi tremurînzi, înşurubat între haine, am luat-o spre farmacie. Dinspre parcul de peste drum venea miros de verdeaţă îngheţată.

Şi un urlet de puştoaică virgină, trasă de sfîrcuri. “Mi-ar plăcea, dar ce va spune mama? – Mă-ta nu va afla! – Zici tu, dar eu cui îi povestesc?! – Prietenelor tale?! – Ele nu ştiu că-s încă neîncepută!!”

Am zîmbit a rîde şi cu tusea înainte mi-am continuat drumul. La intersecţie mă aştepta un bişon. Nu mai ştiu care avea o privire mai prăpădită, eu că eram răcit, sau el că era scos de stăpînă-sa la aer pe gerul ăla. Stăpînă-sa… am văzut bulgări de zăpadă care-mi spuneau mai multe. Nu zic, şi ea avea atitudine. Atitudinea unui strugure gata să fie băgat la zdrobitor.

Cînd am dat de-o parte uşa de la farmacie, patru perechi de ochi s-au îndreptat spre mine. Ca-ntr-un saloon din Estul Sălbatic. Primul, şi cel mai dubios, era un individ croit parcă după manualul retardaţilor: mare, cu ochi bovini şi – după mişcări – violent. Era bodyguard-ul. A dat să mi se pună în drum, probabil ca să-i cer scuze dacă dau peste el. Hemhem, a renunţat repede, după ce mi-a văzut ochii roşii, dinţii încleştaţi şi nasul-robinet. Nu te fuţi cu bolnavii, prietene.

La pupitru, discuţie.
- Bună ziua, aş vrea şi eu nişte chestii de răceală..
- Ă, ce fel de răceală?
- Păi, răceală. Tuse, nas curgînd..
- (ochi inflamaţi către mine, poziţie defensivă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- Ă, poftim? Ştiam ce mă întreabă, dar nu mă simţeam prea prietenos. Ce va să însemne tuse expectorată?
- Adică.. mm.. heh.. Păi.. Umedă, cu diverse pe care să vă vină să le scuipaţi.
- Da.
- Adică e expectorată?
- (am dat din cap, deşi puştiul farmaceutic din spatele tejghelei sigur avea nevoie de-un desen).
- Păi avem Coldrex, Fervex, Humex..
- Şi pentru răceală, ce avex?
- Adică ce vă recomandăm.. Păi un Theraflu.
- Daţi-mi cinci. Dar de tuse?
- Ce doriţi? Sirop sau pastile?
- Pastile.
- De supt sau de înghiţit?
- Nu, mersi, mai rabd.

La a doua farmacie, bodyguard era o cucoană cu permanent şi-un pulan gros cît mîna mea. După privire era capabilă – şi i-ar fi stat bine – să-l folosească, aşa c-am dat un ocol pe la raionul de tampoane şi creme de mîini ca să ajung la barul de medicamente. Mă încălzea în ceafă privirea cucoanei, mai ales că la coapsa mea se bîţîia punga de pastile de la cealaltă farmacie. Am înghiţit în sec şi-am vocalizat.
- Sirop de tuse, aveţi? Adică aveţi, d-aia e farmacie, dar de care?
- (privire chiondorîşă) Tuse? Ce fel de tuse? Expectorată sau seacă?
- (tuşesc că-mi vine, dar pun şi batista la gură) Care cum e? Eu am verde.
- (vag îngreţoşată, farmacista, dar brusc liniştită) A, e expectorată. Păi avem Mucosin, cu miere, alea-alea..

Discuţia a continuat pe-un ton neinteresant. Mi-am luat ce mi-a trebuit iar acum mă simt acceptabil. Am tras ş-o concluzie: în România, gripa porcină înseamnă tuse seacă. Nu m-am lămurit, dacă ai TBC îţi dau tratament de AH1N1, sau invers?