Chiar in perioada revolutiei noastre eram la tara, la bunici. Jucam turca.. si ma dadeam cu rotoghila. Da, dom`le, rotoghila! O inventie de-a bunicului meu care mi-a fericit zilele petrecute singur-cuc la tara. Nu stiam inca sa citesc, asa ca toata ziua bateam maidanu`. Cu rotoghila mea iubita: o sanie careia bunicu ii atasase in partea din fata doua roti de la un carut care nu mai era bun de nimic. Si-asa.. ma puteam da cu ea si vara, si iarna, spre spaima gainilor din curte si a copacilor in care, vrand-nevrand, aterizam de fiecare data.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Ideea e ca.. aveam inca de pe-atunci sperante in mai bine. Se vede, nu? Ii cred pe basarabeni ca vor sa traiasca mai bine. Ii si sustin, dar “bataliile” alea ale lor seamana mai degraba cu niste cumetrii. Sau cu sarbatoarea aia din cateva sate moldovenesti, unde se-aduna feciorii sa-si rupa oasele, ritualic, intr-o cafteala cu ciomege. Unii dau cu pumnul, altii dau cu blitzul si fac poze de la ..o juma` de metru. O porcarie. In locul lor, as sta acasa. Oricum, oamenii sunt mai preocupati sa sparga, sa fure si sa distruga, decat sa-l dea dracului jos pe Voronin. Daca vroiau asta cu adevarat, nu plecau azi-noapte din centrul Chisinaului.

Aţi ascultat vreodată cu luare aminte cum scandează ăia, românaşii, prin Bucureşti în zilele lui decembrie ’89? Nu ”ce” strigă, ci ”cum” strigă. Eu am avut un pui de şoc atunci cînd mi-am dat seama că.. oamenii ăia, zecile de mii din stradă, strigau ”Libertate” şi ”Jos comunismul” pe un singur glas. Unul distinct, nu un murmur, nu o rostogolire de cuvinte. Se auzea distinct, pe lîngă zumzetul mocofanilor care îşi dădeau cu părerea în front, cuvîntul ”Libertate”. Nu ”Libertate-ate-liber-er-tate”, ci ”Libertate”. Distinct. Acelaşi lucru îl pot spune şi dacă ascult înregistrări de la mitingurile anti-Iliescu din martie ’90*.

Dacă însă ascultăm scandări de la mitingurile din ziua de astăzi, mi-e teamă că singurul lucru de observat e că românii şi-au pierdut vocea. Strigă pe n voci, fără scop, fără niciun dumnezeu. Mai bine stăteau dracu acasă. Mă întreb dacă rezultatul vocii comune din anii ’89 – ’90 se datora spiritului de turmă, societăţii de masă sau spiritului şi voinţei unice. Că acum suntem dezbinaţi, nu mai încape îndoială. Vocile o dovedesc. Mai rămîne să vedem cine o să ne cucerească.

Despre Revoluţie am amintiri mai pregnante decît despre, să zicem, prima zi de şcoală din clasa I. E paradoxal, poate, ce spun, dar nu-mi aduc nimic aminte de la vîrsta de şase, afară de după-amiaza aceea din decembrie. Habar nu am ce dată era, dar pot face speculaţii. La televizor se vorbea despre Timişoara, Timişoara în sus, Timişoara în jos. Eram la ţară, la bunici (un sat din Olt, Ciorîca îi zice) şi auzeam cuvântul ăsta prea des ca să nu-mi rămînă în cap. Era după 22 decembrie, pentru că îl auzeam la televizor. Erau primele transmisiuni ”libere” de la TVR.

Îmi mai aduc aminte că nu era tensiune în jurul meu. Adică eram eu mai agitat ca ei. Bunicii nu erau panicaţi, nu umblau îndoiţi din mijloc, nu vorbeau şoptit. Probabil că ştiau că nu mai au de ce, odată ce nea Nicu fugise din Bucureşti. O a treia amintire vine însă înainte şi după zilele Revoluţiei; e aşadar formată din două bucăţi. Fratele mai mic al mamei, Mihai, fusese luat în toamnă în armată, la regimentul de gardă din Bucureşti. Nu o să uit niciodată cum,la vreo două zile după ce a plecat boceam sub o masă, cu hainele lui în braţe – ”ifecte” trimise acasă, că aşa era obiceiul. Aveam şase ani.Lipită de amintirea asta, vine cea de-a doua, la cîteva luni: unchi-meu, în permisie, povestindu-mi cum a fost el împuşcat în mînă în clădirea CC-ului, în noaptea de 22 spre 23 decembrie ’89. Uitaţi-vă aici să vă faceţi o idee despre cum a fost acolo.

Nu-mi place că se discută atîta despre Revoluţie. Cine a tras, cine a sabotat, cine a dezinformat, cine a cîştigat. Aşa ceva trebuie lăsat să dospească, să se fezandeze cîteva zeci de ani, pentru că adevărul este încă departe şi scormonirea nu face decît să rupă zgaiba ca să dea sîngele. Adevărul despre ce s-a întîmplat în ’89 nu trebuie aflat acum, ci după ce urmaşii morţilor de-atunci au trecut prin cîteva generaţii şi s-au distanţat emoţional. Pentru că (şi aici e părerea mea personală) cei rămaşi ar putea avea un şoc dacă ar afla pentru cine au murit ai lor. Imaginile de la CC sunt grăitoare: unii, mulţi poate, au murit degeaba.

———————–
NOTĂ:
* Cînd mă uit la imaginile astea mă întreb dacă oamenii din ele erau anarhiştii şi golanii pentru care a chemat Ion Iliescu minerii în 13 – 15 iunie. Mai ales baba de la  minutul 4.50.  Şi mă mai întreb cîţi dintre ăia de la minutul 7.00 (ciudat, scandau ”Iliescu judecat/ pentru sîngele vărsat) au votat cu Iliescu în turul 2 al alegerilor din 2000. Sau cu Geoană în turul 2 din 2009.