1
. Ca să fie eutanasiați, cîinii maidanezi trebuie să fie colectați. Cam greu cu administrațiile noastre locale.
2. Dacă îi colectează și-i închid în țarcuri pentru alea 30 de zile, boborul nu se va înghesui să-i adopte. Din păcate.
3. La cît s-a discutat pe subiectul ăsta, primarul care se va apuca de capul lui să omoare/eutanasieze cîinii vagabonzi după expirarea celor 30 de zile își semnează singur finalul carierei. Și chiar dacă aș putea spune că autoritățile locale-s în general cam dîng! cu capul, chiar nu cred că va exista vreunul suficient de tînpit încît să decidă și să pună în practică de capul lui eutanasierea animalelor.
4. Dacă primarii întreabă cetățenii și majoritatea cere eutanasierea cîinilor.. asta e, fraților. Împăcați-vă cu gîndul, sănătate.
5. Nu văd rostul exagerării în toată povestea asta cu câinii maidanezi. Povestea cuc omunitarii e în discuție de 10 ani de zile și mai bine, totuși asociațiile neguvernamentale nu au mișcat nimic. Pînă acum.
6. Din punctul meu de vedere, problema nu e că îi omoară autoritățile, ci că nu-s adoptați.
7. Povestea cu eutanasia seamănă a provocare fățișă din partea statului pentru societatea civilă: mobilizați-vă, faceți chete, donați terenuri, construiți adăposturi, adoptați-i, altfel îi killărim. Bluff pe bune, dacă vreți.
8. Dacă văd 2 poze cu cîini omorîți în bătaie pe vreo arteră a Capitalei nu-mi dau lacrimile, din păcate. Habar nu aveți cîți cîini, nu neapărat comunitari, mor lunar din cauză de par luat la cap într-un sat ales aleatoriu din țara asta întinsă. Sau călcați de mașini pe DN-uri. Pe ăia nu vrea să-i salveze nimeni.
9. Dacă am stabilit clar că din umila mea părere nu o să-i eutanasieze nimeni a la pluton de execuție de la Torgau, întreb și eu ca omul: după ce s-a fost adoptată legea de ce nu s-a schimbat și abordarea grupurilor de inițiativă? Mi s-ar părea normal să caute soluții, să bată din poartă în poartă pe la oameni de afaceri, pe la companii și pe te miri unde ca să facă rost de bani. Pentru sterilizare de exemplu.
10. Și la final.. (asta e o problemă de-a mea personală) îmi pare rău că nu văd atîta interes pentru salvarea oamenilor străzii “eutanasiați” de droguri, frig, foame, boli.
Exceptionalul din Cotidian
Mă gîndeam într-o vreme că mi-ar plăcea să cunosc nişte femei din gaşca asta nouă a începutului de mileniu. Fane silicoane, fane sclipici aruncat pe haine, fane moralitate redusă, fane maneluri şi alte muzici de calitate îndoielnică – pentru mine, cel puţin. Că-s curios ce ar putea avea ele-n mintea cea repede nivelatoare şi lipsită de văi şi dealuri, pe care un om cu schiuri s-ar simţi mai bine ca un rus cu patine. Sau ca strămoşii gepizi au goţi, trecînd Dunărea pe gheaţă.
Şi mai mult de-atît mi-ar fi plăcut să dau de nişte siliconate care în pauzele de aranjat sfîrcuri între push-up bras mi-ar povesti despre Nietzsche şi omul nou, sau despre schimbarea la faţă a României. De ce nu, despre standardul politicianului român, fie el epicureic sau sofist în judecată. Abia atunci aş fi putut zice, în faţa bluzelor cu sclipici şi-a raţionamentului antic, ”da, dom’le, există o şansă”. O şansă într-ale distracţiei, zic. C-ar fi de amuzament – alba-neagra, rece şi cald, superficialitate şi profunzime, toate îmbinate în acelaşi timp. Dar cum să spun eu, visele nu se încadrează la capitolul ”viitor”, unde intră doar lucrurile posibile, nu probabile.
Ş-atunci am zis, hai să fac un exerciţiu de imaginaţie. În ce constă? În ideea că la un moment dat, cursul modei feminine va aduce din nou la putere corsetele. Alea talie-de-viespe, care-s de admirat prin tablourile dinaintea Revoluţiei Franceze.
Băi, ce decoltee aveau demoazelele-alea! Superbe! Vedeai nu femeia, nu persoana, cît un maldăr de ţîţe! Presate ca strugurii în zdrobitor! Ei bine, eu vreau să văd asta în ziua de astăzi. Vreau să văd ce s-ar face toate gagicele fane silicoane, dacă moda s-ar întoarce la corsetele de acum 2-3 sute de ani. Asta se poate întîmpla, tocmai ăsta e farmecul. Moda retro tot curge, că nu s-a oprit doar la anii ’70. Şi tocmai de-aia vreau – mai ales – moda corsetelor să revină.
Vreau să văd toate medmoazelele siliconate încoţopenindu-se în corsete. Şi-apoi vreau să văd cum sar în toate direcţiile bucăţi de silicoane, din cauza presiunii. Că în mod sigur nu ar veni niciuna să zică ”hai să renunţăm la corsete, că ne explodează ţîţele!!” asta e clar. Le-ar fi ruşine, bag mîna în foc!
Dumnezeu nu este un prieten al oamenilor. Dacă asta e discutabil, atunci cu siguranţă Dumnezeu nu este un prieten al femeilor pasionate prea mult de smacuri şi tencuieli, ţoale fancy şi atitudini ţanţoşe. Nu mai vorbesc de modificările de aspect încadrate chirurgical în categoria ”operaţii estetice”. Şi dacă şi asta este discutabil.. nu e datoria mea să trag concluzii. Dar cei care-au creat personajul ”Harry Powell” pentru “Noaptea Vânătorului” şi l-au dat pe mîna lui Robert Mitchum au ştiut ce lucrează, şi-aici nu mă poate convinge nimeni c-ar fi altfel.
Altfel, povestea filmului este simplă şi foarte puţin complexă. Aşa că nu vă aşteptaţi la o încîrligare de fire epice pe trei fronturi, cu un climax exploziv şi-un final în coadă de peşte. Totul curge lin, atît de lin pe cît poate curge istoria unui criminal în serie obsedat de o misiune (aparent) divină. Cheia stă însă în jocul superb al lui Mitchum (pe care eu îl asociam pînă acum neaoşului Florin Piersic). Nu am mai văzut pe nimeni să manevreze un cuţit cu un aşa zîmbet seren încastrat între fălci. Nici măcar inocenţa în căutare de pumni a celorlalte personaje principale nu m-a entuziasmat într-atît.
Într-adevăr, banul este ochiul dracului. Adaugă o femeie în căutarea unui bărbat la picioarele căruia să cadă (bineînţeles, lucrurile stăteau altfel acum 50 de ani) doi copii puşi faţă în faţă cu cel mai aprig vînător al planetei (omul, nu Mitchum), o comunitate căzută în butoiul cu fervoare religioasă şi o criză economică aşa cum a fost cea din ’29-’33 şi ai cadrul în care se petrece acţiunea din “Noaptea Vânătorului”. Şi dacă are cineva dubii că o peliculă filmată în ’55 ar putea avea efecte speciale demne de luat în seamă, vă sfătuiesc să o vedeţi pe asta. Numai nu căutaţi explozii sau actori suspendaţi de cabluri, nici cafteli marca Bruce Lee – uitaţi-vă la unghiuri de filmare şi partituri actoriceşti.
Fotografia asta m-a făcut să-mi dau seama că orice loc de pe lumea asta mare are poveștile lui superbe. Orice loc.
La pas pe podul peste Olt de la Slatina, undeva în interbelic.
(foto via Muzeul Județean Olt)
