Dec19
Comment
Exceptionalul din Cotidian
Dimulescu Blog
Dec15
Nu există categorie de locuitori ai Bucureştiului mai picată din lună ca taximetriştii. Într-o vreme puteam să jur că studenţii-s cei care habar nu au ce caută în Capitală, apoi am crezut că sunt provincialii veniţi în vizită la muzee, dar nu. Chiar nu ştiu ce caută taximetriştii în viaţa lor. Mi se plîngea amicul Nucu acum cîteva zile că a dat peste un taximetrist care îi tot cerea indicaţii pe unde să meargă ca să ajungă la destinaţie.
Bine, mă, nu asta e meseria ta? Să mă iei cu maşina din punctul A şi să mă duci în punctul B? NU ar trebui să ştii toate străduţele şi aleile din preafrumosul oraş? Da’ de unde.
“-Şi pe unde vreţi să mergem?
- Cum pe unde?
- Păi putem merge pe la Baba Novac, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare.. sau prin Pantelimon, Tei, pe la Maica Domnului..
- Ştii ceva, nene, pe unde ajungem mai repede?
- Bineînţeles, bineînţeles.. Dar se poate să fie aglomerat şi colo, şi colo.
- Păi şi dumneata pe unde propui?
- Eu nu propun, am zis să vă întreb, că poate aveţi vreun traseu preferat..
- Fir-ar să fie, du-mă şi cu asta basta!”
Nu mă enervează nimic prea mult pe lumea asta.. afară doar de oamenii care pun prea multe întrebări. Şi le pun degeaba.Și-apoi mai e o categorie care mă scoate din sărite. Pe lîngă taximetriştii mult prea amabili, care se lasă conduşi de către tine ca şi cînd fi conectați la un joystick, mai sunt cei care habar nu au drumul (mă rog, cel puţin aşa spun).
- Vreau să ajung în cutare loc.
- Ăăăă.. şi mergem pe acolo?
- Nu, dom’le, tre’ să mergem încolo.
- Nu-mi spuneţi dvs. pe unde s-o iau? Ştiţi, sînt nou, m-am apucat de taximetrie de o săptămînă..
În momente ca astea îmi vine să-l iau la palme sau, mai rău, să-i bag GPS-ul cu forţa pe gît la vale. Care GPS nu-l foloseşte, pentru că.. nu e setat cum trebuie, încă. Sau s-a stricat, șefu’, da-l țin că arată mijto pă bord și io nu țin toate cocălăriile pă mașina mea, ca alții.
Probabil că aș ceda nervos la un moment dat… ei au noroc totuși că mai toți sînt niște exemplare splendide, de la 100 de kile-n sus, în viu.
Într-o vreme, visam că mi-ar plăcea să fiu o seară sau două taximetrist. Doar şi numai doar ca să văd ce fel de oameni cunosc, cum arată Bucureştiul văzut din spatele covrigului.. Acum i-am scos de la suflet!
A, şi nu v-am zis de ăia care fac pe intermediarii între păsările de noapte şi clienţi. “Băiatu’, nu vrei o gagică faină, spălată?”. Nu, eu prefer să mi le spăl singur.. Hmpf. Dar despre asta, cu altă ocazie. Momentan n-am chef de povești eroice.
Dec05
Mi-aduc aminte că ceea ce mi-a sărit în ochi, atunci cînd am văzut-o întîia oară, au fost picioarele. Drăcia dracului, chestiile alea nici măcar nu se puteau numi picioare – catalige mai degrabă. Lungi rău. Cînd a intrat pe terasă a făcut-o de parcă intra pe tarlaua cu dovlecei a bunică-sii. Paşi largi, şoldul în pendul stînga-dreapta, blugii stăteau să plesnească-ntre picioare: avea fata un cap-compas de roşior la paradă. Un metru douăzeci pe puţin, dacă ar fi avut careva răbdarea şi prezenţa de spirit să-l măsoare. Acum că stau oarecum strîmb (am un nenorocit de scaun cu orientare de stînga) şi judec drept, curăţat de hormoni, nu era cine ştie ce frumuseţe.
Picioarele ce-i erau lungi, vînoase – textura blugilor nu putea ascunde joaca muşchiului nărăvaş. În rest.. sînii semănau cu o roşie turtită de-o mînă descreierată. Nu-i vorbă, se vedeau. Erau palpabili. Dar se vedeau întinşi, nu ţuguiaţi. Vorba aia bătranească era făcută pentru ea: din faţă zimbru, din lateral timbru. Nu mai zic de zîmbet: avea un stil.. ceva de speriat: buzele se dădeau pe spate, dinţii avansau înainte, totul semăna cu nişte teste înaintea filmărilor la “Alien”.
Să nu mint, nu era deloc urîtă sau ne-apetisantă. Dar aşa-s eu, pricinos. Mai tîrziu, cînd am apucat să-i iau fundul la ţintă cu privirea, m-am lămurit şi acolo: coapse fusiforme, formate, dar cam absente. Nu erau deloc bombate. Existau, dar trebuia să te pasioneze femeile trase prin inel că să-ţi placă şi fundul ei. Bine, de ce să mint… mie, în seara respectivă, îmi plăceau toate fundurile din lume.
Fiinţa răspundea la numele de Cristina. M-a costat două ture de prezentări să înţeleg numele. Noroc cu un amic ce-a venit mai tîrziu, după ea, altfel m-aş fi făcut de poveste întrebînd-o a treia oară cum o cheamă. E drept, băusem vreo două beri şi, nemîncat fiind, deja îmi fila o lampă, dar.. asta nu e o scuză suficientă. Cristina venise alături de noi la invitaţia unui amic comun, care… Acum pe bune, vă interesează detaliile?! Ştiam eu că nu.
Ei bine, în seara aia – pe terasă -, m-am ocupat de Cristina. S-a aşezat în faţa mea iar ai mei amici trecuseră pe discuţii microbistice. Pe chestia asta mi-am îndreptat toată atenţia, fără remuşcări, spre individa de vizavi. I-o luasem înainte cu două beri, am mai ras vreo două cîtă vreme ea se chiora în meniu (n-am înţeles niciodată de ce femeile trebuie să citească tot meniul, cap-coadă, dacă ştiu de la bun început ce vor să comande) şi-apoi s-a pornit discuţia.
Hermeneutică, incognoscibilitate şi metafizică indubitabil absconsă. Nu mai ştiu ce dracu am zis eu, legat de toate subiectele astea, cert e că ea îmi dădea dreptate ca mai apoi să mă critice. Un fel de “Aşa-i, dar nu ai dreptate.” Fir-ar să fie, a avut noroc că băusem înainte şi eram împăciuitor, altfel aş fi luat-o de gît şi-aş fi pus-o pe calea ferată cu forţa, înaintea rapidului de Constanţa. Iarăşi mint.. fata avea partea ei de dreptate – pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, băteam cîmpii. Dar nu puteam să i-o dau -dreptatea- fără bătălie, nu? Că de-aia-s bărbat, să îmi susţin părerile pînă-n pînzele albe, oricît de tîmpite-ar fi.
Ca să simplific lucrurile, seara a decurs merveios, pînă cînd a trebuit să ne cărăm pe la căşile noastre. Spre surprinderea mea (jur că nu-mi doream asta – mint), Cristina locuia în apropierea mea. Deci gaşca s-a împărţit în două. Eu cu ea spre cutare cartier, ceilalţi unde au văzut cu ochii. Pe drumul spre casă trebuie să recunosc… i-am pus o mînă pe picior. Dar mi-am cerut în secunda doi milioane de scuze: nu eram suficient de beat cît să nu-mi pese ce părere-şi face despre mine. Partea amuzantă – zic acum – a apărut cînd am ajuns la mine acasă. Eram peste stradă şi mi-a comunicat cu glas tremurat că nu are schimbat. Ghici cine a fost cu tupeu ca Ceauşescu şi-a zis “rămîi la mine, atunci”? Mda, subsemnatul. Şi-a rămas.
A rămas la mine. Noaptea aia o să-mi rămînă veci pururea în memorie. A fost simplu: am intrat în casă, i-am făcut turul (nu turul pantalonilor), apoi un sandviş (salam victoria cu roşii şi caşcaval), apoi încă un sandviş. Bucătăria era prea mică pentru noi.. aşa că ne-am mutat în camera mea. Cînd am întrebat-o dacă vrea un tricou de-al meu să doarmă în el, mi-a răspuns în gura mare “da”. Şi şi-a dat sutienul jos, abia apoi şi-a luat tricoul pe ea (sunt unele gagici care întîi se îmbracă, abia apoi se dezbracă). Apoi ne-am întins în pat.
Cînd am întrebat-o dacă mă lasă s-o iau în braţe, mi-a răspuns la fel: “da”. Am făcut gestul, iar domnişoara Cristina s-a înţepenit brusc cu fundul în centrul meu de greutate, ca să zic aşa. Şi-atunci… am dat s-o mîngîi pe-o coapsă. Am băgat mîna prin pantalonii ei. Răspunsul? “Nu, scoate-o, te rog.. Sunt în perioada aia a lunii. ” Apoi s-a întors şi m-a sărutat scurt. Noaptea a trecut greu al dracului.
A doua zi dimineaţa, la 7, s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi a plecat, acompaniată de sforăiturile-mi ca un cor de porci duși la jir.
Nov29
Rîsu’ curcilor şi panaramă într-o dimineaţă, pe undeva prin zona Băneasa. Atenţie, cînd zic ”dimineaţă”, mă refer la criminalul 05.30. Cînd prin spate pe la sediul Antenelor se-ngînau cocoşii, prin faţă se schimbau badigarzii iar pe deasupra se lăsa o ceaţă trasă din străfundurile Herăstrăului (mi-am făcut o ditamai crucea cu limba-n ceru’ gurii, că mă simţeam ca-n cărţile lui Stephen King).. ei bine, la ora aia alde Dimulescu îşi lua cam fără tragere de inimă picioarele la spinare din cîmpul muncii.
Ies molcom din instituţie. Pînă să mă dumiresc pe unde sînt, mai să mă prăvălesc peste un muncitor prijonit în cazma fix la intrarea a mare de pe Bucureşti-Ploieşti (pă unde vine vedetele, de). Ce făcea insu’? Păi e complicat, nene. Împreună cu alţi ortaci, făcea trotuaru’ de pe marginea soselei. În astă vreme, alţi băeţ (colegi de clasă cu primii)puneau asfalt.. bitum… un fel de maglavais pe banda de intrare în Bucureşti a DN1. Banda – blocată, aşa că toate maşinile treceau prin minunatul pasaj. No, zic, asta e, să-şi facă treaba. Mă duc înspre staţia de autobuz de la podul Băneasa.
Pe drum, ochesc că-s cam mulţi oameni la pîndă, însă nu îmi iau seama din prima. Aveam şi eu gîndurile mele. Şi mă pun pe aşteptat. Trec 10 minute, nici picior de autobuz. Tot nu observ. Un mălaimare în salopetă, lîngă mine, începe să înjure. O fi întîrziat, zic. Peste alte vreo cinci minute, o femeie de peste drum, dinspre Piaţa Presei, ne strigă să nu mai stăm acolo că nu trece niciun autobuz, toate sunt deturnate din cauza lucrărilor pe undeva prin spate, pe străduţe. Alte înjurături de prescură şi buldozere, dar lumea se încolonează frumos şi cîte doi, cîte trei, se mută peste stradă, înspre podul Băneasa. Eu, după ei, cu ale mele. Mai trece şi-acolo un sfert de oră, nimic. Bă, zic, femeia aia ori nu văzu bine, ori făcu mişto ori o fi fost cam sărăcuţă cu duhu’. Un trecut bine de 50 de ani, cu bască proletară şi fular încheiat la gît după stilul fotbaliştilor îşi bagă picioarele şi o ia înspre Piaţa Presei per pedes.
Întîmplător, dau să mă iau după el (singur n-aş fi plecat, că mi-e o frică viscerală de cîinii bagabonţi) dar văd în zare un autobuz. Bucurie risipită, era o cursă specială. Încep şi eu să înjur, că nu mai puteam de frig, îmi îngheţaseră ţurloaie şi tot ce-nseamnă mădulare în general. Mă uit, să văd dacă bătrînul proletar se mai vedea, să fug după el, ioc. Taxiuri prin zonă, idem. Ei, şi-atunci îmi vine mie ideea fabuloasă: las baltă locul la pîndă şi trec la pas spre staţia de RATB de vizavi de aeroportul Băneasa. Mai aştept şi acolo vreo 10 minute (era şase), dar pîă la urmă dă Domnul şi mă urc într-un 335. După mine, ciopor de muncitori şi mame-eroine. Sporovăială în floare, care la intersecţia şoselei cu Ion Ionescu de la Brad se înjumătăţeşte: oamenii văzuseră că şoferul nu merge spre Piaţa Presei, ci coteşte pe Aerogării. Surpriză! Eu ştiam despre ce-i vorba, că lucrează maimuţoii în faţă la Antene, dar mi-am văzut de moţăială. În spatele meu, atmosfera se înfierbînta.
Personaje: vreo patru-cinci puştani geluiţi şi gălăgioşi, un moş cu fesul înfundat pînă sub urechi, o cucoană ca la vreo 40 de ani a cărei coafură mă ducea cu gîndul la o căpiţă de fîn alcătuită de beţivul satului, vreo trei găligani numai vînă, şoferul.
Un puştan (surprins): Bă?! Nu face tot înainte?!
Al doilea puştan (dînd relaxat din mîini): Nu ştiu, moșule..
Al treilea puştan (savant): Ietă, lucrează ăia pă stradă.
Un puştan (liniştit): Se cheamă că facem la dreapta pă Ficusului, p-ormă ş-ajungem..
Un găligan (superior): Ioane, vezi şi tu zona asta, bă, că nu ai fost p-acilea veci pururea.
Găliganul Ion (mort de somn): …’te, mă în aia sfîntă..
Al doilea puştan (cască ochii pe geam, cu nasu’ lipit de sticlă): …înapoi pă DN1.
Un moş cu fes (cu ochii în podea): S-au găsit şi ei cînd să muncească, de 1 decembrie.
Cucoana cuc oc (vorbeşte singură, eventual nervoasă): (indescifrabil)
Şoferul şi-a văzut, liniştit, de drum. De pe Ficusului a făcut dreapta, pe malul Herăstrăului, dar distracţia a început însă cînd am ajuns la intersecţia cu Şoseaua Bucureşti – Ploieşti. Cum să vă spun, elemenţii ăia separatori care împart şoseaua pe mijloc erau tot acolo. Iar spre Piaţa Presei se putea merge doar pe contrasens. Şoferul se dumireşte şi.. face iarăşi dreapta, spre Aeroportul Băneasa. Un vuiet a traversat întregul autobuz cînd, din faţă, s-a auzit zbierătul şoferului.
- E închis, mai dăm odată ocol!
Pînă aici i-a fost. Unii au început să-şi dea coate şi să se hlizească, alţii mai căpoşi au trecut iar la înjurături înfundate. Unul dintre puştani, mai înţepat, chiar a lansat una în limbaj conlocuitor, ceva cu ciumidej mandocar şinammaiinteles ce. Uite-aşa, am ajuns din nou la intersecţia de la Băneasa, uite-aşa am făcut iar dreapta pe Aerogării.
Un moş cu fes (cătrănit): Fir-ar să fie..
Eu (solidar): Cre’că nu le-a spus nimeni şoferilor că se lucrează pe DN1.
Moşul (şi mai cătrănit): Da’ chiar aşa.. Să nu le spună nimic? Au staţii, au telefoane..
Eu (adormit): Păi la ce le trebuie..
Un puştan (chicotind): Auzbă, ăsta, parcă mai fusărăm p-acilea.
Alt puştan (în zeflemea): Ţi-ai dat tu seama, ă?
Un găligan (rînjeşte-a rîde, arătînd spre şofer): Ăsta e mai prost ca nevastă-mea.
Alt găligan (neatent): Păi acu’ unde ajungem?
Al doilea puştan (scuipă o gumă pe jos): La Şarldeogol, băgameaş.
Al treilea puştan (cu gîndul în părţi): Lasă, bă, zi altceva, crezi că mai vine naşu’ cu finu’?
Un puştan (ridică din umeri): Păi de ce să nu vină? Vine.
Al doilea puştan (îi arde una peste ceafă primului): Ce ceafă de ţambalagiu ai, să dea dracii.
Un puştan (mocnit): Termină, fă, tuto.
Al treilea puştan (pierdut cu ochii-n stradă): Eu nu crez că vine. La banii ăştia..
Moşul cu fesu’ (brusc, înviorat): Păi ce, n-am mai păţit-o? Acu’ vreo cîteva zile m-am urcat în 36, chiteam că ajung la Obor. De unde, că a ţinut drept înainte. N-avea nimic în geam, măcar o foaie de hîrtie să puie şi ei, să ştie oamenii ce şi cum. (amărît) Ajungeam pe la Moşilor, dacă nu mă dădeam jos la prima.
Din vorbă-n vorbă, a trecut vremea. Şoferul a mai fost însă la un pas s-o dea în bară, pe Beijing. Imediat după barajul de pe Herăstrău, dă să intre pe-o străduţă în dreapta. Noroc cu cea cucoană. Atentă fiind, i-a bătut violent în geam şi l-a pus în gardă.
Cucoana (nervoasă): Domnu’, domnu’, nu p-acolo că ne bagi în gura de metrou! Stînga!
Moşul cu fes (mai liniştit): Nu ştie bietu’ om, nu e de pe traseu’ ăsta.
Eu (surprins): Adică şoferii de RATB nu ştiu traseele?!
Un puştan (arată ceva pe geam): Bă, uite o toaletă d-aia…!
Alt puştan (sare să se uite pe geam): O ce?
Un puştan (îşi caută cuvintele): O toaletă, d-aia..! Zi, mă..
Al treilea puştan (se uită şi el pe geam): Ecologică?
Un puştan (descătuşat): Da, ecologică!
Al doilea puştan (se trage către uşă): Hai bă, să coborîm, că tre’ să ne întoarcem, băgameaş..
La Piaţa Charles de Gaulle au desantat mai mult de trei sferturi din călători. Mai toţi nemulţumiţi, unii chiar turbaţi, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Eu mi-am tras gluga pe ochi şi-am încercat să aţipesc, bucuros că în sfîrşit am parte de ceva linişte. Care linişte a durat pînă pe la liceul I. L. Caragiale, cînd doi inşi din spatele autobuzului au avut o izbucnire violentă. ”Cum?! Nu ajunge la Arcul de Triumf?! Paştele şi grijania!!”. Tot plimbaţi fiind dintr-o parte într-alta, adormiseră, săracii..
Partea mea de nervi mi-am luat-o la coborîre. M-am dus pînă în faţă să-l văd şi eu la mufarină pe şoferu’ care provocase atîta circ. N-am mai apocat să dau ochii cu el, că am văzut o foaie A4 pe bordul maşinii. Erau indicaţii cu traseul deviat pe Aerogării. Foaia avea scoci prins în colţuri, semn că trebuia pusă în geam. M-a mirat însă că nici şoferul n-o citise… pînă cînd am văzut că era pusă invers. Cum dracu să o poată citi invers, săracu’ om?! Nici savanta de renume mondial, coana Leana (Ceauşescu) nu ar fi reuşit asta!
