Deci. Ce se-ntîmplă, o să emit nişte aber… astea, opinii legate de evenimentele din ultimele zile: nişte alegeri parlamentare în România şi un Întîi Decembrie. Pe rînd:

a.) Clasa politică mioritică e praf. Toţi, o apă ş-un pămînt, turbă. Clisă. Mitocani, băbălăi, încrezuţi, războinici ai luminii (reflectoarelor), înarmaţi cu uluci. Ca haraminii de drum ăl mare. Păi, comparată cu ce au alţii în ogradă, clasa noastră politică e o adunătură de amatori. Ţînci. Chiar şi americanii (sau mai ales americanii) le-ar da clasă într-o dezbatere “punctuală“, pe “fond“. Ce să mai vorbim de britanici.

De ce mă deranjează ţărănismele alor noştri? Păi pentru că va veni o vreme cînd România va deţine preşedinţia Uniunii Europene. Şi-ai noştri se vor duce acolo în iţari psihici, cu vorbele şi ideile mirosindu-le a brînză de capră şi-a ceapă roşie.

b.) Oamenii angajaţi de institutele de sondare a opiniei publice din RO au învăţat matematică – aia de bază – de la profu’ de sport. După cum au mers exit-pollurile pe 30 nov. nu m-aş mira ca, la anu’, preşedinte să iasă Ion Antonescu. Da, mareşalul.

c.) Apropo de alegeri şi de dictatori: azi au loc primele negocieri ale partidelor politice în vederea formării unui guvern majoritar. Încep sub auspicii bune: într-o zi de 2 decembrie (ca cea de azi) (s-)au fost înscăunaţi trei împăraţi: Napoleon I (1804), Franz Josef I al Austriei (1848) şi un alt Napoleon, al III-lea, în 1852. Ar mai fi unul, al chinezilor, înscăunat în 1908 la vîrsta de 2 ani. Dar pe ăla îl trecem la capitolul bonusuri.

d.) Am exagerat mai sus. Clasa noastră politică n-are de ce să se teamă. Nu prea curînd. Vreau totuşi să amintesc de o altă criză economică majoră, cea din 1929-1933. Ştiţi ce a urmat după ea, nu? Un Hitler, un Zelea Codreanu, unele partide-mamut. Sunt şanse ca istoria să se repete pe ici, pe colo. Mai ales în România, unde 60% din cetăţenii cu drept de vot au stat duminică acasă, la telenovele şi la spart seminţe pe scara blocului. Dacă minunata criză se prelungeşte, nu văd niciun motiv pentru care un partid radical, apărut din cenuşa extremei româneşti (vezi PNG-CD şi PRM), să nu-şi poată ralia nişte mase solide de oameni. Există şi o parte bună: elita românească de după criza economică a fost una de excepţie. Căutaţi şi voi detalii pe google, după “generaţia anilor 30“.

f.) La final, cu ocazia Zilei Naţionale a României, am o singură dorinţă, fierbinte rugăminte: să mă ajute Ăl de Sus să devin cel mai bun prieten al tutulor administratorilor de bloc din întreaga lume care este ea cunoscută. Am să vă spun în curînd de unde şi pînă unde.

(Da, băi, ştiu, nu mă pricep deloc la analize politice. Eu îmi dau cu părerea cu ochiul în scriptele istoriei.)

La final, am o dedicaţiune pentru toţi foştii parlamentari care de pe 15 decembrie se pensionează de la Casa Poporului, sper eu, etern şi veşnic:

Colind de fost parlamentar

Imi place sa fac pe cercetatorul. Si unul dintre domeniile unde nu o data m-a prins a doua zi in timp ce-mi puneam creierii pe bigudiuri in nesfarsite (desi, poate, fara rost) analize, este firea omului. Antropologia. Nu va ganditi ca am schelete prin dulap. Sau am, dar n-au forma. Iar identitatea si felul de-a fi al romanilor mi-au mancat mult mai multa energie decat au facut-o intrebarile retorice de genul “ce vor femeile” sau “Adam avea buric?”. Asa-s eu, pasionat de mine insumi. Ca-s roman, doar.

In timp mi-am structurat o anume convingere despre noi, romanii. Tehnic vorbind, se poate spune ca am evoluat de la “cei mai viteji si mai drepti dintre traci” la “acei prefacuti fatarnici care, cu curul in doua luntri si picioarele in alte doua, se considera buricul pamantului, alfa si omega semintiilor raspandite sub albastrul cerului, spuma zilelor, tati ai artelor si mame eroine ale eternului matern, fiii desavarsiti ai lui Ulysse, eroi legendari ai povestilor lui Ispirescu, definitii in viu ale binelui si adevarului suprem. Cand de fapt sunt lasi, mitocani, perversi si pervertiti de prea multa bere la pet si coniac Unirea, creiere inecate-n uleiul de floarea-soarelui absorbit din semintele sparte la meciuri, nunti, botezuri, inmormantari, la promenada, in club, pe plaja sau printre straini, degraba halitori de mici – caci burta plina si mintea goala sunt drumurile paralele care duc la fericirea suprema – si de barfe de-orice fel, veninosi cu cei slabi si caineste datatori din noada in preajma celor puternici“. Am trecut peste multe alte caracteristici mioritice… intre care vanzarea parintilor catre morgi pentru varii mosteniri sau dezinteresul pentru cel care le moare la picioare sunt pacate mai usoare ca un fir de panza de paianjen.

Sigur, randurile de mai sus nu-s axiome. Exista exceptii, iar eu nu fac parte dintre ele. Tocmai din cauza asta, fiind parte a sistemului numit generic “romani“, imi arog dreptul de-a vedea mult mai clar, comparativ cu “p`afaristii” si “pareristii“, adevarata fata a unui popor care-a trait prin mituri si din cateva fapte onorabile o istorie de cateva mii de ani.

Premisa

“Noi, romanii, nu am apucat sa ajungem un popor mare pentru ca am fost ocupati sa ne batem cu turcii. In secolul XXI, ne prezentam in fata ochiului lumii in cizme de cauciuc, inotand in jeg, in fata unor case din chirpici, cu un popor saracit spiritual si material, pentru ca am fost intotdeauna in calea furtunilor: romanii, barbarii, ungurii, turcii, nemtii, rusii: toti ne-au jumulit, asa cum cararea batuta des nu mai prinde veci pururea verdele ierbii, ci devine sleau si mai apoi mocirla.” M-am saturat sa tot aud cuvintele astea, intr-o forma sau alta; ideea e intotdeauna aceeasi: “nu am avut soarta, neicusorule“. Rahat. Cu mici, minore exceptii, pur si simplu nu am fost in stare sa ne ridicam mai sus pe scara evolutiei ca popor.

Exemplul occidental

Imi place la nebunie sa-i ascult pe cunoscutii care, dupa o vizita facuta in afara granitelor, inspre Vest, se-apuca sa-mi povesteasca toate minunile pe care le-au vazut in cele tari de aiurea. Ascult despre mentalitati echilibrate, despre respectul pe care ti-l ofera tie, ca strain, despre catedralele neinchipuit de frumoase, despre minuni ale arhitecturii moderne, despre autostrazi, apeducte, muzee, trenuri de mare viteza, preturi rezonabile, bun-simt si cate si mai cate superbitati ale acestui Canaan modern unde “laptele si mierea” sunt mult mai “bine” ca in Romania. Nu neg, intr-adevar asa este. Am vazut si eu Elvetia, Germania, Franta, chiar si Grecia si Ungaria. Este altceva, nenicule. Dar s-a gandit cineva de ce este asa? Ca pamantul, cel ce conteaza, e acelasi si la noi si la ei. Ba am putea fi chiar in avantaj aici, nu degeaba Romaniei i se spunea intr-o vreme “Gradina Maicii Domnului“. Puterea lor sta in oameni.

Luati la purecat istoria Occidentului si-o sa vedeti ca toate marile puteri de astazi s-au ridicat prin cuceriri si pe spinarea altora. Si nu a fost meritul localnicilor: In Franta, galii s-au plecat sub romani si mai apoi sub franci. Unii i-au invatat bunul simt, ceilalti i-au organizat, i-au invatat sa lupte si le-au tras un imperiu deasupra capului, multumita lui Carol cel Mare. Iar papa-galii au stiut sa le multumeasca asupritorilor asa cum se cuvine: acum vorbesc o limba latina si se numesc Franta, nu Galia. In Germania, tot francii i-au invatat carte pe verii lor mai salbatici de sorginte germanica, iar Sfantul Imperiu Romano-German s-a dovedit un continuator al Marii Rome mai capabil decat s-a aratat Bizantul. Plus anglo-saxonii, care ar fi trait si-acum cu purceii in casa daca nu-i civilizau normanzii. In toate aceste cazuri, dezvoltarea a venit de la sine: cand te tii de cuceriri si jafuri, iar altii muncesc pentru tine, ti-e usor sa stai frumusel la umbra castelului, sa tragi la masea si sa cugeti. Ti-e usor sa te joci de-a imaginatia, sa creezi, sa construiesti.

Exemplul mioritic

Noi de ce nu am fost in stare sa facem ce-au facut “ei“? Simplu: pentru ca am fost prea prosti ca sa profitam de ceea ce ne-a dat soarta. Pentru ca am fost prea fuduli sa acceptam superioritatea altora. Ne laudam ca nu am fost niciodata facuti “pasalac“. Aratam cu destiu` la unguri si ranjim fasolea la soare. Ei i-au pupat in fundul salvarilor pe turci. Slaba bucurie.. In toata istoria de la origini pana in prezent a romanilor, singurii conducatori care ne-au adus bucurie au fost cei croiti pe cuceriri.

Burebista? I-a ciomagit pe toti vecinii Daciei si-a inglobat mai multe teritorii decat putem noi aduna pe degete. Pacat ca singura masura luata pentru a pastra teritoriile alea a fost sa taie viile. Decebal? Facea pe schiorul pe Dunare la vale, spre Moesia ocupata de romani. Mircea cel Batran? Si-a bagat coada in luptele fratricide duse de feciorii lui Baiazid pentru tronul Semilunei si era gata-gata sa puna urmas al lui Osman o marioneta comandata de pe undeva, de prin Tara Romaneasca. Stefan cel Mare? A dat navala in toate partile: la polonezi, la tatari, la turcii din sud, ba chiar si in Tara Romaneasca, unde l-a uns domnitor pe unu`, Basarab Laiota. Nu americanii au inventat conceptul de “razboi preventiv“, ci Fane Babanu. Sa va mai dau exemple? Mihai Viteazul, Carol I (ca Razboiul de Independenta, tehnic vorbind, tot de cucerire a fost, sa nu mai zic de al doilea Razboi Balcanic), Antonescu (asta e individu` care a cucerit Budapesta).

Toti au fost cuceritori. Ceilalti, multi, ce-au facut? Va spun eu, doar au aplicat celebra strategie a pamantului parjolit, si-au dat singuri foc la valiza si la visele de marire nationala. La primul semn de neliniste la hotare, tusti! in munti, cu catel cu purcel. Trecea napasta? Pac! Inapoi la ses. Nu inteleg de ce ne ofuscam cand vedem politicienii mioritici cum trec dintr-un partid intr-altul. Traseismul politic, la romani, este continuarea fireasca si legitima a transhumantei si a tacticilor militare stramosesti. S-ar gasi vreo cativa sa-mi spuna ca, vezi Doamne, nu e adevarat, romanii nu sunt niste lasi. Ca sa vezi, rascoalele, ca Bobalna, ca Gheorghe Doja, ca batalia de la Podu-Inalt, ca Ecaterina Teodoroiu, muntele Alion si-alte exemple spicuite din “Amintiri Eroice“.. Sa fim seriosi: miscarile sociale romanesti din toate timpurile nu erau provocate de curajul in exces, cat erau ocazii binevenite de a fugi de munca.

Concluzii

Am fi stat astazi mai bine daca am fi avut alta mentalitate. Una de cuceritori. Daca nu am fi obisnuiti sa ne bocim soarta, intre doua doine si o sarba asa, in dorul lelii. Am fi avut mai mult respect pentru noi insine daca inainte sa invatam sa ne fofilam din fata pericolului, am fi invatat sa il acceptam. Daca inainte sa facem pe cocosii, infoiati intre zidurile noastre de chirpici si batand din picior sa se sparga opincile, invatam sa acceptam ce-aveau bun altii si sa imprumutam de la ei nu toate obiceiurile tampite (valentine`s day, vai vai..), cat partile bune, taria si determinarea, seriozitatea. Zapati intr-o seara de sambata toate posturile pe care le-aveti la televizor: se va vedea foarte simplu unde-au ajuns romanii si ce-i de capul lor.

Ne meritam soarta. Si cu toate astea, sunt mandru ca sunt roman. Avem o identitate, e a noastra, si buna sau rea, ne caracterizeaza. Tot e mai bine decat nimic. Iar zilele n-au intrat in sac. Mai e vreme pana la Judecata de Apoi.

Randurile de mai sus – pe care le poate auzi oricine, intamplator, in vreun bar, pe stadion, in statia de autobuz sau pur si simplu pe-o banca in parc – reprezinta un crampei de discutie intre doi barbati, media de 37-45 de ani. Neaparat dupa 37 de ani. Pana atunci, inca mai au sperante ca scapa. Oameni simpli, dupa vorba, dupa port. Conversatia si modul de-a o purta este tipica. Nu-s oameni elevati, dar nici salahori, lucreaza probabil prin constructii, sau in industrie.

Au acasa doi copii – media -, o soacra ciufuta si.. o nevasta. In deplasare, au probabil o amanta (e mult spus, hai sa zicem de fapt “ar vrea sa aiba“) la care fantazeaza in grupuri de cate doi-trei, comenteaza meciurile si pozele cu gagici despuiate din tabloide cu aceeasi ardoare… si au dezvoltat un adevarat limbaj criptic – o masura de precautie intr-o lume care lor nu le mai spune mare lucru.

Un limbaj in care “aia, ala, treaba, figura” sunt jolly-jokeri – cuvinte bune la toate -, frazele nu sunt niciodata duse pana la capat, persoanele nu au niciodata nume iar interjectiile valoreaza cat un intreg volum de explicatii. Daca surprinzi o astfel de conversatie, pe langa faptul ca nu intelegi nimic, sunt sanse mari sa ramai cu impresia ca cel putin unul dintre ei e afumat bine cu cateva paharute sorbite de-ampicioarelea in vreun birt. Dar nu te-ai putea insela mai amarnic.

Limbajul criptic, voit impotmolit, s-a dezvoltat in doar cativa ani de convietuire alaturi de o femeie.. numita in cercurile de ntelectuali “consoarta“, “sotie“, uneori si “nevasta“. Pentru ceilalti, ea e “muierea” sau, simplu, “femeia“**.

De ce limbaj criptic in discutiile dintre niste oameni maturi, prieteni la catarama, cu oarece pretentii? Simplu: sa poti vorbi fara teama despre lucruri tabu atunci cand stai la o palavra cu prietenii. Sa nu te-auda “Ea” si-apoi sa-ti faca scandal si sa te trimita “la ma-ta, sa-ti spele ea izmenele“. Sau copilu`, care s-ar putea sa te toarne ma-sii si tot inspre mama ai ajunge. Sau vecina de la trei, care se nimereste-n preajma fix la momentele inoportune, in discutiile sensibile. Si stii ce ureche larga-palnie are vecina de la trei.. Care s-ar putea sa faca o vizita “de-o cafea” pe la sotia-ti, ca demult n-au mai stat de povesti. Si “Lenuto, si barbatul asta al tau..” Apoi, de la capat: “du-te la ma-ta, daca nu-ti mai place cu mine! – Ho, femeie, ce-ti veni? – Tu sa nu ma iei pe mine asa!”.. samd.

——–
** Care-i problema cu apelativul “femeie“? Mie mi se pare un cuvant minunat: spune atat de multe!Tine loc de mama, sotie, iubita, fiica sau companion la diverse evenimente unde nu se face sa mergi singur, ca rad fostii colegi de tine – “bine, ma, dupa 10 ani, tot singurel esti? Pun pariu ca ai ramas si virgin! Gogule, mai stii ba cum ii ziceam astuia?! Da, Manuta!”. Si haha si hihi.. Trist.

Aţi ascultat vreodată cu luare aminte cum scandează ăia, românaşii, prin Bucureşti în zilele lui decembrie ’89? Nu ”ce” strigă, ci ”cum” strigă. Eu am avut un pui de şoc atunci cînd mi-am dat seama că.. oamenii ăia, zecile de mii din stradă, strigau ”Libertate” şi ”Jos comunismul” pe un singur glas. Unul distinct, nu un murmur, nu o rostogolire de cuvinte. Se auzea distinct, pe lîngă zumzetul mocofanilor care îşi dădeau cu părerea în front, cuvîntul ”Libertate”. Nu ”Libertate-ate-liber-er-tate”, ci ”Libertate”. Distinct. Acelaşi lucru îl pot spune şi dacă ascult înregistrări de la mitingurile anti-Iliescu din martie ’90*.

Dacă însă ascultăm scandări de la mitingurile din ziua de astăzi, mi-e teamă că singurul lucru de observat e că românii şi-au pierdut vocea. Strigă pe n voci, fără scop, fără niciun dumnezeu. Mai bine stăteau dracu acasă. Mă întreb dacă rezultatul vocii comune din anii ’89 – ’90 se datora spiritului de turmă, societăţii de masă sau spiritului şi voinţei unice. Că acum suntem dezbinaţi, nu mai încape îndoială. Vocile o dovedesc. Mai rămîne să vedem cine o să ne cucerească.

Despre Revoluţie am amintiri mai pregnante decît despre, să zicem, prima zi de şcoală din clasa I. E paradoxal, poate, ce spun, dar nu-mi aduc nimic aminte de la vîrsta de şase, afară de după-amiaza aceea din decembrie. Habar nu am ce dată era, dar pot face speculaţii. La televizor se vorbea despre Timişoara, Timişoara în sus, Timişoara în jos. Eram la ţară, la bunici (un sat din Olt, Ciorîca îi zice) şi auzeam cuvântul ăsta prea des ca să nu-mi rămînă în cap. Era după 22 decembrie, pentru că îl auzeam la televizor. Erau primele transmisiuni ”libere” de la TVR.

Îmi mai aduc aminte că nu era tensiune în jurul meu. Adică eram eu mai agitat ca ei. Bunicii nu erau panicaţi, nu umblau îndoiţi din mijloc, nu vorbeau şoptit. Probabil că ştiau că nu mai au de ce, odată ce nea Nicu fugise din Bucureşti. O a treia amintire vine însă înainte şi după zilele Revoluţiei; e aşadar formată din două bucăţi. Fratele mai mic al mamei, Mihai, fusese luat în toamnă în armată, la regimentul de gardă din Bucureşti. Nu o să uit niciodată cum,la vreo două zile după ce a plecat boceam sub o masă, cu hainele lui în braţe – ”ifecte” trimise acasă, că aşa era obiceiul. Aveam şase ani.Lipită de amintirea asta, vine cea de-a doua, la cîteva luni: unchi-meu, în permisie, povestindu-mi cum a fost el împuşcat în mînă în clădirea CC-ului, în noaptea de 22 spre 23 decembrie ’89. Uitaţi-vă aici să vă faceţi o idee despre cum a fost acolo.

Nu-mi place că se discută atîta despre Revoluţie. Cine a tras, cine a sabotat, cine a dezinformat, cine a cîştigat. Aşa ceva trebuie lăsat să dospească, să se fezandeze cîteva zeci de ani, pentru că adevărul este încă departe şi scormonirea nu face decît să rupă zgaiba ca să dea sîngele. Adevărul despre ce s-a întîmplat în ’89 nu trebuie aflat acum, ci după ce urmaşii morţilor de-atunci au trecut prin cîteva generaţii şi s-au distanţat emoţional. Pentru că (şi aici e părerea mea personală) cei rămaşi ar putea avea un şoc dacă ar afla pentru cine au murit ai lor. Imaginile de la CC sunt grăitoare: unii, mulţi poate, au murit degeaba.

———————–
NOTĂ:
* Cînd mă uit la imaginile astea mă întreb dacă oamenii din ele erau anarhiştii şi golanii pentru care a chemat Ion Iliescu minerii în 13 – 15 iunie. Mai ales baba de la  minutul 4.50.  Şi mă mai întreb cîţi dintre ăia de la minutul 7.00 (ciudat, scandau ”Iliescu judecat/ pentru sîngele vărsat) au votat cu Iliescu în turul 2 al alegerilor din 2000. Sau cu Geoană în turul 2 din 2009.

Nu că am fi crescut noi, că ne-ar fi copleşit responsabilităţile, că ne-am fi pierdut inocenţa.. Pur şi simplu s-au schimbat miasmele, mirosurile din aer, de sărbători. Veneam spre casă ieri, şi pe toată strada, din toate blocurile venea un miros difuz de sarmale, găteală, prăjeală, porcării, şoric, salată de boeuf. Am intrat în scara mea, mai să cad jos de la mirosul de grătar, de porc la tigaie sau în cuptor. Cînd să deschid uşa, mai-mai să dea baba de la 2 peste mine, cu nişte legături de praz într-o mînă şi un ananas întreg în cealaltă.

Am senzaţia că oamenii, cu cît pot pune mai multe pe masă şi cu cît mai diversificată e masa de Crăciun, pierd cîte un strop de afecţiune unul faţă de celălalt. Cum era Crăciunul acum 10 ani? poate cineva să-l compare cu unul de-acum? Îşi aminteşte cineva sărbătorile de acum 2 ani, sau pe cele de acum 10-15? Cam la asta se reduce: cu fiecare cîrnat pus în tigaie, către care ne îndreptăm atenţia, pierdem acelaşi timp de afecţiune pe care îl acordam pînă acum celor dragi.