Acum, ramanea de rezolvat cea mai importanta problema din intreaga afacere. Ce sa fac cu ele? Cum sa le gatesc? Omleta, cu cateva oua, cu niste verdeata… Nu, ca daca puneam multe oua dadeam in galbinare, si daca nu puneam multe oua, iesea omleta mai mica, dar mi se imputina si stocul de ciuperci, si nu le mai puteam “implica” intr-o mancare mai solida. Pana la urma am decis: ciu-la-ma! [cu mamaliguta? probabil, nu mai stiu cu ce-am mancat-o]. Vreti reteta? Nu-i complicat deloc. Zice-asa:

Timp de preparare: 15 minute, o nimica toata. Daca esti femeie abia iti faci unghiile in timpul asta, daca esti barbat, ce sa mai, faci ceva folositor in pauza meciului.
Ingrediente: O ceapa de marime medie (nu, nu se sparge-n pumn ca la fasole batuta sau slana cu branza, se taie inele), 4 sau 5 catei de usturoi, sa anihileze ceapa, o lingura de faina, o juma` de kil sau o halba de apa, ciuperci la alegere (cele din piata-s cele mai bune, nu se compara cu chinezariile alea conservate), 2 linguri smantana sau iaurt (exista un pic de zuzu in fiecare ciulama de ciuperci), vegeta sau condimente la alegere – atentie, “la alegere” nu-nseamna cu nemiluita, nici “fir cu fir” -, ulei.
Mod de preparare: Se toaca ceapa marunt, doamnele putand exersa in acest timp diferite exercitii de plans voluntar intru viitoare tentative de inmuiere a inimilor sexului băţos. Se caleste ceapa in ulei, se adauga faina. Se amesteca, se pune apa, se amesteca iar si din nou, se adauga ciupercile oparite in prealabil – adica fierte pana in pragul clocotului, pentru acei dintre semenii nostri care nu s-au nascut cu tigaia-n mana -, pentru a scurta durata de fierbere. Se lasa la foc mic circa 5-10 minute. In final se adauga smantana, usturoiul pisat (da, puteam sa-i spun si mujdei, dar vorbim in termeni academici, nu ne batem joc!) si condimentele. Se mai lasa 1 minut, apoi se ia de pe foc si se lasa la racit. Eventual la sfarsit de tot se si mananca, asta in caz ca nu v-ati saturat pregatind-o. Se poate servi cu pilaf de orez, mamaliguta, paste si chiar cu piure de cartofi. Pofta buna, alea-alea.
—————————–
Nota: pentru adevaratii gurmanzi, va recomand un deliciu: faceti rost de-o tabla, curatati-o, puneti-o peste ochiul de la aragaz si pe ea puneti o palarie de ciupearca cruda, intoarsa invers. Asa intreaga cum o iei de pe picior, cu sare presarata pe lamele si in mijloc. Se lasa la prajit doar atat cat sa se topeasca sarea… Atentie sa nu va-nghititi si degetele, totusi.

Oamenilor le place să-şi condimenteze vocabularul cu tot felul de minunăţii şi nu le mai pasă de unde au apărut. Nu este şi cazul meu: mi-am muncit creierii şi am scormonit internetul, pînă am descoperit sursa.. vieţii: o melodie, un şlagăr, o perlă a protomanelelor!

Costel Geambaşu şi Odeon – Trenul vieţii, gen.

Bineînţeles, nostalgicii deja o ştiu.

De cîteva zile încerc să mănînc doar verdeţuri, fir-aş să fiu de Bugs Bunny vegetarian ce mi-s. Am zis că nu se mai poate, musai să renunţ la măcar una – una! – din cutele ce-mi încercuiesc malefic burta. Şi dă-i.. castraveţi. Roşii.. Kiwi.. Salăţi ş-alte minuni ale mamei naturi. Dar vă spun franc, oameni buni.. Nu mai rezist! Vreau o fleică în sînge, vreau nişte cartofi ţărăneşti înotînd în untură, ostropel de miel, pui cu ciuperci şi chiftele marinate, cotlete şi jamboane din cel mai porc ce-a vreodată existat sub soare, vreau ficăţei abia-minţiţi pe jar, shaoarme de-un kil, din care să las dîre de colo-colo, ca-n povestea lui Hansel şi Gretel, numai sosuri sănătoase..

LE: Am cedat. M-a corupt o pizza. Micuţă, drăguţă, sfioasă.. I-am făcut de petrecanie plîngînd. Cu un ochi spre ceruri în aşteptarea unui fulger divin, ş-unul în cutie, să văd cît mai am pîn-o termin. Blestemat să fiu…

Aşa le-nfrăţeam, mai ceva ca echipele de fotbal pe vremea Pactului de la Varşovia: o felie de roşie cu un cub de 1×0,5×0,5 cm de brînză. Şi mîncam văzînd cu ochii, iartă-mi Doamne cele gînduri necurate ce-mi treceau prin biluţă cînd vedeam cum se scurge cîte-un strop de mijloc de roşie.. Ştiţi voi, partea aia care nu e cărnoasă şi care de regulă se prăbuşeşte de pe felia de roşie cînd mănînci cu furculiţa.

Vasta-mi experienţă-n domeniu mi-a dat prilejul să pot face un top al brînzei. Roşiile trebuie să fie doar coapte bine (cînd mergeţi să le alegeţi, nu le luaţi pe cele care-s prea tari, că riscaţi să fie şi verzi),cu ţugui dedesubt şi parfumate. În cazul brînzei, ei bine, este vorba despre ceva mai complicat. În primul rînd să o luaţi dintr-o piaţă, “de la ţărani“. Ca să puteţi gusta dinainte.

Apoi, să nu fie prea sărată. În funcţie de animal, să fie de oaie, de bivoliţă, de capră, de vacă. În funcţie de tehnica de producţie, să fie de burduf, frămîntată (nu ştiţi ce-i asta, aşa-i? Marfă de contrabandă, cam ca prazul la olteni. Am un amic ce poate face rost de frămîntată – nu-i dau numele, să moară Fiscul de ciudă), telemea, feta. Şi-n rest… Dacă mă întrebaţi de capacitatea calorică sau de indicaţiile medicilor, n-am ce vă spune.

Dar recunosc, roşiile cu brînză sunt printre cea mai bună mîncare inventată vreodată de om.