E un bar in Sibiu. De fapt era, ca s-a inchis azi-dimineata, cand a venit patronul si era sa cada pe scari din cauza mormanelor de cioburi de la cele doua lazi sparte. Ce-i cu barul asta? E asa: patronul nu s-a ocupat, iar carciuma a functionat la cota de avarie cateva saptamani bune. Se cumpara cate o lada de bere pe seara de la non-stop, nu se tineau acte, nu se trecea nimic pe foaie, baietii “de-ai casei” veneau cu bautura de-acasa, au fost si niste partide de sex neautorizat (minore) prin spate sau in depozit, in fiecare noapte erau cel putin 3-4 oameni care campau pe canapele, se asculta muzica rock si foarte rock, era frumos. Toata treaba arata a petrecere privata in vreun hangar al nimanui. Sa fi venit politia, cred ca tapetau un perete intreg cu amenzile, asta in cel mai bun caz.

Ma culcam seara odata cu gainile, ascultind Radio Romania Actualitati, dimineata ma trezeam pe la 7 si imediat incepea distractia. Prima data devalizam bucataria, curatam smantana din oalele cu lapte puse la inchegat pentru branza, sacrificam niste rosii, un castravete, mai umblam si prin garnite dupa o bucata de carne pusa in untura, ciumpaveam o halca de slanina si clateam totul cu lapte proaspat muls, cald inca. Odata linistit tiganul din stomac, treceam la joaca, pentru ca randul meu de mers cu vaca nu venea decat dupa pranz.

Pana atunci alergam gainile prin curte cu bicicleta, sau imi ciopleam diverse sabii, arcuri si alte jucarele din vreo uluca subtilizata din gard fara sa ma vada bunicu-meu (erau bune ulucile, pentru ca fusesera deja finisate, nu mai trebuia decat sa le fixez maner si sa le ascut) si plecam teleleu prin spatele curtii sa ma bat cu armatele de boz si alte buruieni cat mine de inalte. Sincer sa fiu, cred ca cea mai buna metoda sa-i dezvolti inteligenta unui copil e sa-l lasi undeva la tara, cu oameni care nu au timp sa se joace cu el, intr-un sat unde este singuul sub 45 de ani. Sa-l vezi atunci cum isi face singur de lucru…

Foarte des eram trimis de bunica-mea, Floarea, sa adun troscot pentru rate, sau foi de dovleac, sau stir pentru porci. Atunci nu-mi placea, pentru ca umblam cateva ore ca sa umplu un sac. De ce? Nu ar fi fost mare lucru de facut, daca nu pierdeam eu timpul la modul magistral. Smulgeam doua-trei fire de stir, ma mai opream, mai dadeam fuga sa mananc prune, mai stateam jos, sa ma uit la niste gandaci rosii cu “ochelari” desenati pe spate, care mai tot timpul erau in grupuri de cate doi, lipiti spate-n spate – pasamite habar n-aveam ca asa se inmultesc ei, nu corelam pozitia cu ceea ce mai vazusem la caini -, mai dadeam fuga prin boscheti sa imi fac nevoile (prunele alea… nu erau tratate cu chimicale, dar prea multe, in combinatie cu lactatele de dimineata, imi provocau vartejuri in stomac) si prin ce chinuri treceam incercind sa rezolv problema cu diverse frunze de prin preajma…

Dureros era cu frunze de brustur sau de porumb, cu peri pe ele, ca parca ma foloseam glaspapir. Toata pierderea asta de vreme se aduna la cateva ore bune.

Imi placea cand ma trimitea bunica sa-l chem pe tataie cu vacile inapoi acasa, la pranz. Iar pierdeam timpul, pentru ca nu stiam pe unde umbla cu ele si trebuia sa-l caut prin viroage si pe dealuri cu detectorul de baligi. Hm…asta nu e de la joiana, e prea verde… Urmatoarea? Nici asta, asta e de la vitica Moasei Floarea.. A, uite aici, asta e de-a noastra, are vreo 20 de minute vechime, sunt pe drumul cel bun.. Pana la urma il gaseam pe bunicu si-l luam “devale”.

Toata zona aia era una de deal, asa ca aveai ceva de mers. “Autostrazile” vacilor erau niste poteci prin padure late cit sa incapa doi oameni unul langa celalalt, marginite de tufisuri de maracini, macesi si ruguri de mure care niciodata nu aveau fructe (nu sunt sigur, totusi, ca erau tufisuri de mure). Copacii.. numai salcam si ulm. Rareori mai vedeai cate un stejar sau un plop.

Pana sa imi iau carnetul de condus vaci singur, si odata cu el batul – simbolul autoritatii mele in ochii incornoratelor -, umblam cu bunicul sau cu strabunicul. Stateam de povesti cu ei, vorbeam de toate dracariile posibile, de la intrebari si raspunsuri gen “ce e asta?”, “dar asta ce e?” / “e o planta de-i zice , e otravitoare”,”aia e o soparla de verdeata(?)” pana la povesti diverse. Strabunicul, care luptase in al doilea razboi mondial si ajunsese pana la Odessa cu nemtii, imi istorisea tot felul de patanii de pe front, imi explica despre arme si tot felul de intamplari cazone, bunicul ma lua la intrebari despre capitalele lumii sau despre diverse carti pe care le citisem pana atunci. Si asa trecea ziua.

Cum tot ma aveau pe mine ca subordonat, amandoi ma trimiteau sa intorc vacile din drumul spre vreun lan de porumb. “Cristi! Da fuga si adu-le inapoi!” Si eu dadeam fuguta, cu ciomagul ridicat in mana dreapta, haulind ca pieile rosii pornite pe poteca razboiului. De cate ori nu m-am impiedicat in batul ala, ca sa cad de-a dura drept in vreun tufis de urzici, mama-doamne… Eram plin de julituri si zgarieturi cand ne inapoiam acasa. Ajungeam langa vaci si le luam barbateste inapoi, pana striga bunicu-meu sa nu mai dau asa in ele, ca se acreste laptele. Ma rog, cred ca facea misto de mine.

Cand am crescut si au prins curaj sa ma trimita singur cu animalele din ograda, deja se schimbasera multe cu mine. Citeam ca un apucat, si in culcare si in trezie, ascultam muzica la radio, incepusem sa si scriu prin jurnale, asa ca nu ma puteam dezobisnui de toate astea doar pentru ca trebuia sa am grija de o vita. Imi placeau pregatirile dinainte de plecare. Cum trebuia sa stau cateva ore bune cu ele pe deal, la pascut, imi faceam provizii ca pentru o campanie de 2 ani in Rusia. In primul rand imi umpleam o sticla de plastic cu apa. Rece mai era, ca o scoteam de-a dreptul din fantana.

Alt sport extrem pentru mine, pentru ca ciutura era de tabla, foarte mare, apa scoasa de la vreo 5 metri, roata cat jumatate din mine, si la muschii mei de sahist era nevoie de eforturi serioase ca sa pot ridica apa la suprafata. Degete zdrelite cand mi-a scapat ciutura pe picior, pantaloni fleasca, incaltari care scoteau sunete ciudate la fiecare pas… Arvuneam apa, apoi dadeam fuguta dupa mancare. Merele erau intotdeauna temelia traistei mele de rafie pe care o purtam constant cu mine.

Aveam in spatele casei un mar, “trandafiriu” ii spunea, nu stiu motivele, pentru ca nu arata a trandafir cum nu arat eu a top-model. Dar facea niste mere micute, dulci-acrisoare, pe care daca le lasai sa se coaca le mancai stricate. Asta era legea, daca vroiai sa te alegi cu ceva din marul ala trebuia sa il jupoi de fructe cata vreme erau inca verzi.

Merele… apoi mai erau prune, si pere. Rareori mai luam la mine si branza, sau niste chiftele, sau alte delicatesuri culinare. Paine cu mere si prune, mancam la astea pana mi se strepezeau toti dintii, chiar si aia necrescuti inca, si aveam gura facuta punga. Si plecam cu vaca. Cel mai fericit eram atunci cand ii legau lantul de coarne, ca stiam ca pot s-o leg de vreun copac. Eu imi gaseam un loc potrivit, ma tranteam in iarba si ma apucam de citit “Vicontele de Bragellonne” sau “Aventurile Submarinului Dox” si alte carti de capa si spada. Ma captiva atat de mult cititul incat atunci cand imi reveneam, datorita vreunei necesitati fiziologice, gaseam biata vita infasurata de tot in jurul trunchiului copacului, mai mai sa se spanzure singura.

Ce munci de convingere mai duceam atunci, s-o conving sa ma lase s-o desfasor… Intotdeauna avea piedica, numai ca se mai intampla sa si-o rupa, si-atunci o lua la goana pe dealuri, si eu dupa ea, plangand, pentru ca nu puteam tine ritmul. Cand o prindeam se lasa cu ciomege grele. Nu de putine ori am plecat pe la 2.30 dupa-masa de-acasa si ma intorceam val-vartej pe la 3.30, plangand de sarea camasa de pe mine cum ca a fugit vaca si nu mai pot s-o prind, ca a luat-o spre Putul Prostului – o fantana aproape secata, aflata tocmai la mama dracului, in pustietate. Si-atunci plecam cu intariri dupa mine.

O ştiaţi p-aia cu Napoleon Bonaparte român? Aşa mi-a spus bunicu, acum ceva vreme (să fi fost prin ’95?). Că cică micul bandit corsican a fost român neaoş, oltean de prin părţile Băileştiului. Îl chema Ion. Nea P**ă Ion. Cum de unde-i venea numele? Păi de la apostolul ăla cu Apocalipsa. Atributul celălalt? habar n-am.

Pe vremea aia, eram în clasa a 6a şi făcusem deja un cult al personalităţii pentru primul împărat al franţuzilor. Fusese om cu cojones, dom’le.. Mic şi-al dracului, spirt! Citeam tot ce-mi pica în mînă legat de marile campanii napoleoniene şi în scurtă vreme (printr-a şaptea) ajunsesem să citesc tratate militare, nu istorii romanţate ale Vechii Gărzi.

Mă îmbibasem de strategie şi tactică ba de la un Clausewitz, ba de la un Jomini, aşa că după cîteva luni eram în stare să desenez din memorie cîmpurile de bătălie de la Arcole, Austerlitz sau Jena, ba chiar puteam să enumăr pe degete toate corpurile de armată plus comandanţii francezilor în timpul escapadei de pomină din Egipt.

Ce folos.. din toate drăciile pe care le-am citit am omis să extrag singura informaţie care nu trebuia ratată: Napoleon a avut un noroc chior. Şi s-a bazat pe el, grupa mare. A avut noroc chiar şi cînd şi-a pierdut armata prin zăpezile Rusiei. Între toate momentele astea, Napoleon Bonaparte a avut nevoie de şansă o singură dată: la Waterloo. Şi a avut şansă şi-atunci. Dar era prea tîrziu.

Singura bătălie care nu trebuia pierdută s-a dus dracului din prostia Împăratului. Pentru că la Waterloo Bonaparte şi-a dat cu firma în cap. Ce tactician, ce geniu! Un boşorog senil şi ramolit, prea plin de el. Şi uite-aşa mi-a mai murit un erou..

(Am citit zilele astea o carte despre bătălia de la Waterloo. Mi-a schimbat total opinia despre Napoleon… Pînă la urmă norocul nu e totul. Trebuie să fii în stare să-i bagi mîna-n gît şi să strîngi bine, ca să te urmeze, nu doar să-ţi arate coada.)

Chiar in perioada revolutiei noastre eram la tara, la bunici. Jucam turca.. si ma dadeam cu rotoghila. Da, dom`le, rotoghila! O inventie de-a bunicului meu care mi-a fericit zilele petrecute singur-cuc la tara. Nu stiam inca sa citesc, asa ca toata ziua bateam maidanu`. Cu rotoghila mea iubita: o sanie careia bunicu ii atasase in partea din fata doua roti de la un carut care nu mai era bun de nimic. Si-asa.. ma puteam da cu ea si vara, si iarna, spre spaima gainilor din curte si a copacilor in care, vrand-nevrand, aterizam de fiecare data.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Ideea e ca.. aveam inca de pe-atunci sperante in mai bine. Se vede, nu? Ii cred pe basarabeni ca vor sa traiasca mai bine. Ii si sustin, dar “bataliile” alea ale lor seamana mai degraba cu niste cumetrii. Sau cu sarbatoarea aia din cateva sate moldovenesti, unde se-aduna feciorii sa-si rupa oasele, ritualic, intr-o cafteala cu ciomege. Unii dau cu pumnul, altii dau cu blitzul si fac poze de la ..o juma` de metru. O porcarie. In locul lor, as sta acasa. Oricum, oamenii sunt mai preocupati sa sparga, sa fure si sa distruga, decat sa-l dea dracului jos pe Voronin. Daca vroiau asta cu adevarat, nu plecau azi-noapte din centrul Chisinaului.