El (cu noduri): – Ăăă, alo, vreau şi eu cu Ioana.
Eu (năclăit): – …cine?
El (îşi ia avînt) – Cu Ioana!
Eu (izădit) – Nu e, dom’ne, nicio Ioană acilea. Ai greşit număru’.
El (obraznic) – Cum să greşesc număru’, nu l-am greşit!
Eu (nervos) – Păi dacă nu cunosc nicio Ioană! Ce număr ai format?
El (cu tupeu) – Ăsta!
Eu (plictisit) – Ăsta care? Uită-te-n telefon şi zi, ce dumnezeu!
El (aprig) – Păi ăsta pe care am sunat!
Eu (decis) – Uite ce-i, amice.. Ai greşit număru’, hai noro…
El (cu schepsis) – Auzbă, ăsta.. Am zis aşa, că nu caut nicio Ioana.
Eu (surprins) – Da’ pe cine?
El (dur) – Fraere, lasă figurile. Te ştiu io pe tine. Fii atent, cînd te prind ai belit-o.
Eu (şi mai surprins, verific numărul, nu-l știu) – C-ce?
El (dur) – Nu că ce. Mai faci pe şmecheru’? Fii atent la mine, să te fereşti..
Eu (amuzat) – Păi de ce? Prietene, vezi că ai greşit număru’..
El (dur) – ..că odată şi-odată tot dai ochii cu noi. N-am greşit niciun număr.

Fac o pauză, apoi nişte conexiuni.

El (dur) – Să ai grijă pe unde umbli, bă ciumafaie, că te băgăm în spital!
Eu (liniştit) – ‘Ai nu zău? Mă, nene, ce dracu.. dacă eu îţi spun că ai greşit număru’.. Ia uită-te-n telefon, zi ce număr ai tastat.
El (şi mai dur) – Bă, nu mă lua pe mine cu d-astea! Auzi, mă, că cică am greşit număru’!

Altul de lîngă el (estompat) – Ia dă-l bă încoace! Băăă!! Am făcut trei ani dă pujcărie, mai fac trei! Te crestez, îţi fac buzunare, bă!!

Eu (zîmbitor) – Hai, frate.. Ia zi, de unde eşti?
El (brusc în telefon) – Fraere, nu fă pe şmecheru’! Că te ardem!
Eu (plictisit) – Ce dracu, mă, nu înţelegi? De unde eşti?
El (dur) – De-aici! Nu mai ştii ce-ai făcut la magazin?!
Eu (rîd) – Ce magazin?! Da, mi-am cumpărat vopsea de oo. Mă omule, zi de unde eşti..
El (enervat) – Băăă!! Cum ce magazin? Aci, în Satu Nou!
Eu (rîd înfundat) – Satu Nou, ă? Dom’ne, eu sînt din Bucureşti!
El (blocat) – Bucureşti? Ăăă.. Auzi, bă că e din Bucureşti! Cît avea? ..658? Nu e ăsta!
Eu (liniştit) – Păi eu ce-ţi zic, aţi greşit numărul..
El (pocăit) – Aoleu.. aşa-i, am greşit număru’! Frăţioare, îmi pare rău..
Eu (regeşte) – Ei, lasă, nu e bai, se mai întîmplă..
El (pocăit) – Serios, cum dracu.. Da’ erai aşa calm..
Eu (mîndru) – Păi am stat cinci ani printre ardeleni..
El (grăbit) – Aia e, cine ştie.. Nu te supăra.. hai noroc!
Eu (nădușit, dar zîmbăreţ) – Te-am pupat!

Click! Băgat cornu’ n pernă, revenit la somn.

Picioarele ce-i erau lungi, vînoase – textura blugilor nu putea ascunde joaca muşchiului nărăvaş. În rest.. sînii semănau cu o roşie turtită de-o mînă descreierată. Nu-i vorbă, se vedeau. Erau palpabili. Dar se vedeau întinşi, nu ţuguiaţi. Vorba aia bătranească era făcută pentru ea: din faţă zimbru, din lateral timbru. Nu mai zic de zîmbet: avea un stil.. ceva de speriat: buzele se dădeau pe spate, dinţii avansau înainte, totul semăna cu nişte teste înaintea filmărilor la “Alien”.

Să nu mint, nu era deloc urîtă sau ne-apetisantă. Dar aşa-s eu, pricinos. Mai tîrziu, cînd am apucat să-i iau fundul la ţintă cu privirea, m-am lămurit şi acolo: coapse fusiforme, formate, dar cam absente. Nu erau deloc bombate. Existau, dar trebuia să te pasioneze femeile trase prin inel că să-ţi placă şi fundul ei. Bine, de ce să mint… mie, în seara respectivă, îmi plăceau toate fundurile din lume.

 Fiinţa răspundea la numele de Cristina. M-a costat două ture de prezentări să înţeleg numele. Noroc cu un amic ce-a venit mai tîrziu, după ea, altfel m-aş fi făcut de poveste întrebînd-o a treia oară cum o cheamă. E drept, băusem vreo două beri şi, nemîncat fiind, deja îmi fila o lampă, dar.. asta nu e o scuză suficientă. Cristina venise alături de noi la invitaţia unui amic comun, care… Acum pe bune, vă interesează detaliile?! Ştiam eu că nu.

Ei bine, în seara aia – pe terasă -, m-am ocupat de Cristina. S-a aşezat în faţa mea iar ai mei amici trecuseră pe discuţii microbistice. Pe chestia asta mi-am îndreptat toată atenţia, fără remuşcări, spre individa de vizavi. I-o luasem înainte cu două beri, am mai ras vreo două cîtă vreme ea se chiora în meniu (n-am înţeles niciodată de ce femeile trebuie să citească tot meniul, cap-coadă, dacă ştiu de la bun început ce vor să comande) şi-apoi s-a pornit discuţia.

 Hermeneutică, incognoscibilitate şi metafizică indubitabil absconsă. Nu mai ştiu ce dracu am zis eu, legat de toate subiectele astea, cert e că ea îmi dădea dreptate ca mai apoi să mă critice. Un fel de “Aşa-i, dar nu ai dreptate.” Fir-ar să fie, a avut noroc că băusem înainte şi eram împăciuitor, altfel aş fi luat-o de gît şi-aş fi pus-o pe calea ferată cu forţa, înaintea rapidului de Constanţa. Iarăşi mint.. fata avea partea ei de dreptate – pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, băteam cîmpii. Dar nu puteam să i-o dau -dreptatea- fără bătălie, nu? Că de-aia-s bărbat, să îmi susţin părerile pînă-n pînzele albe, oricît de tîmpite-ar fi.

Ca să simplific lucrurile, seara a decurs merveios, pînă cînd a trebuit să ne cărăm pe la căşile noastre. Spre surprinderea mea (jur că nu-mi doream asta – mint), Cristina locuia în apropierea mea. Deci gaşca s-a împărţit în două. Eu cu ea spre cutare cartier, ceilalţi unde au văzut cu ochii. Pe drumul spre casă trebuie să recunosc… i-am pus o mînă pe picior. Dar mi-am cerut în secunda doi milioane de scuze: nu eram suficient de beat cît să nu-mi pese ce părere-şi face despre mine. Partea amuzantă – zic acum – a apărut cînd am ajuns la mine acasă. Eram peste stradă şi mi-a comunicat cu glas tremurat că nu are schimbat. Ghici cine a fost cu tupeu ca Ceauşescu şi-a zis “rămîi la mine, atunci”? Mda, subsemnatul. Şi-a rămas.

A rămas la mine. Noaptea aia o să-mi rămînă veci pururea în memorie. A fost simplu: am intrat în casă, i-am făcut turul (nu turul pantalonilor), apoi un sandviş (salam victoria cu roşii şi caşcaval), apoi încă un sandviş. Bucătăria era prea mică pentru noi.. aşa că ne-am mutat în camera mea. Cînd am întrebat-o dacă vrea un tricou de-al meu să doarmă în el, mi-a răspuns în gura mare “da”. Şi şi-a dat sutienul jos, abia apoi şi-a luat tricoul pe ea (sunt unele gagici care întîi se îmbracă, abia apoi se dezbracă). Apoi ne-am întins în pat.

Cînd am întrebat-o dacă mă lasă s-o iau în braţe, mi-a răspuns la fel: “da”. Am făcut gestul, iar domnişoara Cristina s-a înţepenit brusc cu fundul în centrul meu de greutate, ca să zic aşa. Şi-atunci… am dat s-o mîngîi pe-o coapsă. Am băgat mîna prin pantalonii ei. Răspunsul? “Nu, scoate-o, te rog.. Sunt în perioada aia a lunii. ” Apoi s-a întors şi m-a sărutat scurt. Noaptea a trecut greu al dracului.

 A doua zi dimineaţa, la 7, s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi a plecat, acompaniată de sforăiturile-mi ca un cor de porci duși la jir.