Zic… ati vazut vreodata un om murind la jumatate de metru distanta de voi? Sa-i auziti ultimele horcaituri, sa vedeti ochii-i dati peste cap, sa vedeti spasmul unui piept in care inima da rateuri ca motorul unui Logan pe un drum de munte? Sa puteti observa ultima bataie a hertzului, inainte ca spiritul sa paraseasca cel invelis pamantean (vorb-aia, numa` piele si oase) pentru vesnicele plaiuri ale vanatorii? Bag mana-n foc… cei care ati vazut asa ceva bateti acum matanii ca sa uitati. Pentru ca intotdeauna a fost fara voia voastra. Si atunci cand s-a intamplat, a fost vorba despre cineva drag voua. Doua motive sa nu vreti sa va mai aduceti aminte – asta inseamna doua motive prea mult sa nu vreti sa va mai aduceti aminte.

Iaca nu vreau sa va tin lectii de comportament in situatii morbide, cum probabil s-a fost gandita o idee de vreuna dintre mintile crete care citesc ast blog. De vrut, vreau doar sa spun ca acum o noapte am vazut un om murind. Nu a fost o “prima data“, nu scriu sub “socul evenimentelor“. Mi-am amintit insa ca 80% dintre oamenii din asta lume-s inocenti (sau asa se considera) cand vine vorba despre un fenomen atat de profund – si de raspandit, fir-ar al dracului – precum e moartea. Profund my ass, vorb-aia. Ca nu a fost inventat ieri. Dar asa ne place noua, oamenilor de rand, sa ne dam mai catolici decat Papa. Chit ca unii suntem ortodocsi.

Lumea moare. Punct. Depinde cum. Punct. Eu tin la un singur “depinde“. Ala care spune ce a lasat omul in urma: alti oameni, idei, chestii materiale.. Faza cu “prin noi va trai vesnic” e totusi vrajeala in marea ei parte, sa fim seriosi – ca cineva sa ramana in memoria generatiilor urmatoare e musai sa provoace niste razboaie, sau un genocid, macar niste pogromuri. Pacifistii rezista doar cateva zeci de ani. Cati din ziua de azi stiu cine a fost Mecena si cati stiu cine a fost Hitler? Asa, ca o comparatie, zic.

D-aia sunt de parere sa nu ne mai pierdem vremea. Si sa traim, pur si simplu, atat cat mai e de trait. Regretele-s mereu de prisos. “Daca as putea intoarce timpul inapoi… nu te-as mai lasa sa pleci dupa paine, ca-n dimineata cand a dat masina peste tine“. Sau “nu as mai face nus`ce“. Bine, dom`le, dar cu ce ma ajuta asta pe mine, care-s gata decedat?! Sau pe tine?!

`ai mai bine sa ne vedem de noi.

Observaţi în fotografie alte două elemente, în aşteptare. Da, se pune iaurt, nu apă. Şi se mai adaugă şi o jumătate de roşie, zdrobită la rîndul ei. Ideal ar fi ca roşia să fie lăsată un pic la copt, dar dacă nu sunteţi la grătar sau nu aveţi ustensile, merge şi necoaptă. Se adaugă iaurtul, se adaugă roşia, se freacă amestecul bine de tot şi.. asta-i.

După sos, se pun cartofii şi copanele la prăjit, mai trînteşti o salată de roşii cu brînză frămîntată şi e gata, să înceapă chermeza. A se da dovadă de cumpătare, nu mîncaţi mai mult de 3-4 porţii odată.

Muşchiuleţ de porc înecat sub un maldăr auriu de cartofi ţărăneşti + salată.

Doctorul… mare figură. Bun specialist, nu zic, dar are un stil exploziv de-a fi: mă simţeam în faţa lui mic-mic, ca un furnic. Nu că ar fi el mare.. dar te zdrobeşte din cîteva vorbe şi nu le prea are cu diplomaţia. Nu-i dau acum numele, întîi să mă taie şi să mă pună pe picioare, ş-apoi poate să se găsească şi pe blogul meu, la o căutare scurtă a numelui.
M-am dus la pozat – e 30 de lei filmu’ de radiografie, dacă se întreba cineva – şi o luasem un pic razna cu herţu’ cînd am simţit fizic momentul în care treceau razele prin pulpa dreaptă. nu exagerez, cînd declanşau ăia mi se răsfira tot părul de pe picior. Deci era fizic, că nu avea de unde să se facă curent acolo.

Mă rog.. Cu poza în mînă, hai înapoi la dom’ doctor. M-a luat la întrebări, m-a descusut, m-a pipăit iarăşi şi dintr-una într-alta şi-a adus aminte şi de mine, şi de operaţia de acum trei ani jum’ate, şi de faptul c-am fost cobai într-un studiu cu o nouă modalitate de-a pune la loc oasele rupte.

Primul din studiu.. şi ce fain arată acum piciorul. Da, nene, dar are încă o tijă în el, cînd mă.. tăiaţi ca s-o scoateţi? În martie. Recuperare? O săptămînă. Două săptămîni pînă scoţi aţele. Da’ o să fie greu, o să sîngereze, că şuruburile s-au încastrat în os, că tija trebuie scoasă pe la genunchi.. Draci. Îmi pierise glasul, şi odată cu el şi curajul.

Dar hai să nu mă mai plîng ca o muiere. În martie mă tai, scot tija, apoi pot să zburd şi eu ca un om normal. O să pot să fac un sport, că am pus 12 kile pe mine în trei ani de tijă. O să pot sta în genunchi. N-o să mai ţiuie punctele de control pe aeroport cînd trec prin ele. Ce mai, o să fiu om ca toţi oamenii, nu olteanu’ bionic, ca pînă acum. Iar tija scoasă din picior o s-o pun la loc de cinste, că vreme de atîţia ani m-a slujit cu cinste şi onoare şi nu mi-a făcut abcese şi/sau alte probleme la care mi-e şi frică să mă gîndesc.

Acum, singura mea dilemă este… ce sport să mă apuc să practic? Daţi-mi şi mie o idee. Dar să nu fie ceva extenuant, vă rog.

Pregatiri pentru supa de pui

Producţie: Se taie ceapa cubuleţe, se taie morcovii rondele, se trage pe răzătoare păstîrnacul şi-o cantitate egală de ţelină,  pătrunjelul se taie mărunt, se pune carnea la fiert, se culege spuma de pe marginea oalei, după aproximativ 30 de minute de fiert la foc mediu se adaugă morcovii, ceapa, păstîrnacul şi ţelina, după alte 10 minute se adaugă fideaua (doi pumni) şi condimentele iar la final de tot, DUPĂ ce-aţi închis aragazul, se adaugă pătrunjelul. Şi iese asta, mînca-o-aş!

Rezultatul final: supa de pui

Se serveşte întîi cu ochii şi nasul, abia apoi cu limba.