Nu mai conteaza nimic, in afara schimbarii. A mea, bineinteles. De ce? Pentru ca trebuie. Si asta pentru ca a fost de-ajuns. Cu virf si indesat, chiar. Spuneam odata ca nu o sa fac Ceva pina cind nu voi fi facut Totul. Ei bine, am facut Totul. Cel putin in ultimii 3-4 ani de zile. Am ocazia de-a vedea ce este dincolo de baricada. Pot fi un profitor, de-acum inainte.. Am inteles ce nu se incadreaza in peisaj la mine. Ce nu se potriveste. Mi-au zis-o prea multi. Acum s-a ivit ocazia de-a intoarce roata. Acum mi-au fost deschisi ochii. Si Vreau.

1.06.2004 ( 3:50 Sibiu)

Sa vorbesti despre dragoste e o prostie. Dragostea, iubirea, se simte. E suficient sa simti. Din pacate m-am dezobisnuit. Luat cu alte `mici placeri ale vietii`, n-am realizat ca oricit de multi oameni am avut in jur, oricite femei au fost clandestin pasagere prin viata mea, am fost mereu singur. Sau singuratic. Nu mi-am deschis niciodata sufletul. Mintea da, insa mintea nu este si a celor din jur, e doar a mea.

Si in mintea mea nu intra nimeni cu forta, in bocanci. In suflet.. Practic nu am riscat. Miza cea mare e sufletul. Si de vei vrea vreodata sa cistigi un suflet, sa pricepi iubirea, va trebui sa-l pui pe-al tau pe masa de joc. Numai sufletul se poate abandona, pune in miinile cuiva, si daca nu te-ai inselat, il vei avea si pe-al lui… Daca meriti.. Si daca se merita. Asta poate fi povara sufletului ? Sa fie calcat in picioare pina isi va gasi perechea, sau pina cind va fi gasit, la rindul sau? Se prea poate.

Sau totul va fi in zadar. Oricum senzatia de abandon fata de altcineva e unica si fara asemanare. Nu cunosc nimic similar si nimic mai frumos. Iar durerea respingerii, ca si cautarile in van sunt un pret prea mic in comparatie cu idealul implinirii.

2.06.2004 (Sibiu)

E bine. Doua date, doua luate. Examene. Cit despre celalalte, Dumnezeu cu mila. Altceva, mai nimic. Viata mea e a altcuiva. Dar nu ma deranjeaza. Pina acum tot asa a fost mereu. Deci nu-s surprins, nici descurajat, nici nimic. Astept. Toata viata am asteptat, mai pot s-o fac si in continuare. Problema e daca merita. Inima-mi spune `DA`, mintea e circumspecta, zice `Sa vedem`. Dupa cum arata situatia, cel mai bine e sa ramin la ce-mi spune ratiunea. Oricum, momentan n-am ce pierde. I`m in the mood for love…. Si astept. Astept sa ma topesc din picioare si sa-mi pun sufletul pe tava..
*** Barbatul e mai puternic pe metru patrat, femeia e mai puternica pe secunda…
*** Spirit de turma: doi interesati si restul casca-gura.

4.06.2004 (02:45) – Păscoaia

Frumos. O seara frumoasa. Am avut senzatia implinirii. nu-mi dau seama de ce, poate si de fapt nici nu conteaza. Un zimbet nu se analizeaza, prinde doar viata si schimba infatisarea `posesorului`. un zimbet valoreaza mai mult decit oricite cuvinte am spune, oricit de mestesugit am face-o. Am vazut ca acel zimbet venea din inima, si l-am simtit aproape fizic. Mi-a lovit pupila si mi-a patruns in suflet. Ce face un zimbet… Mai mult decit o privire, mai mult decit o atingere, fie ea voluntara sau nu.

M-am inselat. Prima data m-am inselat. Nehotarit ca intotdeauna. Si vanitatea-mi a fost prea puternica. De ce sa nu cred ? De ce sa nu sper ? pentru ca eram obisnuit cu alt mers al lucrurilor. Pentru ca imi convenea. Pentru ca eram Eu. nu mi-am dat seama ca de fapt ceva s-a/m-a schimbat. Prea multa vreme am crezut in acel `Grosse seelen dulden still` al lui Schiller. Vanitatea.. Pacatul meu preferat. Si placerea gasita in tristete si singuratate. Era blazonul meu. Eram… egoist. Si inca sunt.

Dar ma tratez. ce ma deranjeaza, insa, e faptul ca n-am ochii deschisi, mi-e frica de lumina.. Sunt un orb. Acum sunt si la figurat, nu numai la propriu. Sa se inventeze ochelari si pentru ochiul sufletului. As fi primul care s-ar oferi voluntar pe post de cobai. Am nevoie. Si timpul nu e deloc in favoarea mea. nu suntem niciodata pe aceeasi lungime de unda. Nu ma iubeste deloc, timpul asta. Cind nu ma baga in seama si trece pe linga mine, cind imi taie craca. Desteptul…

5.06.2004 (00:30) – Păscoaia

Nu am inspiratie… Si-as avea atitea sa spun. Nu am si gata. Totusi ma incapatinez sa notez aici cuvinte goale care nu inseamna nimic, intr-un final. De ce… De ce!! Dar stiu. Mi-e teama sa sting lumina, nu vreau sa ma gindesc la ea. ma gindesc degeaba, mi-o inchipui degeaba, nicicind nu va sa fie in bratele mele. Nu vreau sa visez c-o am, cind cu fiecare clipa petrecuta linga ea realizez ca este imposibil. E chiar bataie de joc… Mda, si de-asta scriu.. Sa amin. E ceva.. cu, despre ea.. Adica ea e intr-un fel simpatic apropiata mie. Mi-e teama sa nu fie ceva de circumstanta.

Bunul simt ma-ndeamna sa am rabdare, dar ce rabdare mai pot avea cind stiu ca timpul ma dusmaneste ? Oricum.. A fi `sociabil` inseamna `a te baga in seama?` daca da, prefer sa fiu mizantrop, antisocial, cum doriti. Pentru ca nimic din ceea ce fac nu este conditionat de altii. Ma conditionez singur, si o fac prost, dar atit. Iar eu nu fac conversatie de dragul perderii timpului. Avea dreptate cind spunea ca lipsa comunicarii nu se trateaza cu surogate gen discutii de complezenta.. Daca spunea adevarul.. Al dracului suspicios sunt!

8.06.2004 (03:20) – Sibiu

Si s-a intimplat. mai simplu si mai frumos decit mi-am imaginat eu. Credeam ca voi fi nevoit sa vorbesc, credeam ca voi fi nevoit sa joc totul pe o carte, cea a dezgolirii totale, dar nu a fost asa. Mi-a luat mina… si atit. A fost suficient. Am simtit amindoi ca este suficient. Abia dupa au venit intrebarile. Oricum, eu nici acum nu realizez ca ea este persoana pe care o string in brate. poate gindesc prea mult, poate daca voi continua la fel voi face vreo greseala ireparabila, si n-as rezista. De-asta ma port de parca ar fi bibelou. Si de-asta pun prea multe intrebari.

Stiu ca nu fac bine, ma voi domoli. Este evident ca i-a placut ceva la mine, asa ca vreau sa realizez ce. Sau… ma pot purta la fel ca inainte. E nevoie de efort, dar cum nu vreau s-o pierd, totul merita orice din partea mea. Va pleca. Dar nu vreau sa plece de linga mine inainte sa plece definitiv. E prima data cind am linga mine pe cineva la care tin enorm. Nu am loc de cuvinte mari, nici nu e cazul. Ceea ce simt pentru ea e scris odata in inima mea, daca as mai scrie din nou asta, as pierde din puritate, din unicitatea aceea a sentimentului. Ma va durea plecarea ei. Sunt sigur ca ma va durea. Dar nu am ce face, cum ma opune. Si nici nu vreau s-o fac. Ea trebuie sa fie pe drumul ei…

8.06.2004 (17:50 – Sibiu)

Marcel Iures spunea intr-un interviu ca Romania are nevoie de o revolutie, una silentioasa, pentru a se schimba ceva pe plaiurile mioritice. Eu ii dau dreptate, dar nu cred ca vom apuca sa mai vedem o revolutie, fie ea si tacuta, prea curind. Romanul este mult prea ancorat in mediocru sa poata vedea dincolo de barierele impuse de guvernanti, media, etc. iar o revolutie asa-zis `tacuta` are nevoie de timp sa poata fi vizibila, sa duca la schimbare. E necesara o primenire a spectrului politic, e necesara schimbarea celor care au schimbat doar stapinul dupa decembrie `89.

Iar cum ei nu vor ceda in veci, poate doar moartea lor sa ne elibereze pe noi, ceilalti. in momentul in care si ultimii dinozauri comunisti vor disparea, atunci va incepe, poate, o noua `Epoca de Aur`. Problema e ca si tinerii, noile generatii, sunt in pericol de-a fi infestati, indoctrinati… Dinastii.. Cei care sunt cu adevarat reactionari la ignoranta sunt prea putini si tind, sa fie acaparati de majoritate. Iar ca aceste ultime redute sa fie pastrate nu se zbate nimeni. Dimpotriva, capcanele si piedicile se inmultesc. Atunci sa nu pui mina pe ciomag, sa nu dai la mir ?

9.06.2004 (02:17 – Sibiu)

As putea spune ca tine la mine. Mi-a spus azi ca ii e teama sa se apropie de mine. Eu nu pot sa nu ma gindesc ca de fapt i-e teama sa nu se implice prea mult, avind in vedere faptul ca va pleca, in curind. Mi-a spus ca s-a izolat de ceilalti de citeva luni, sa nu treaca prin despartiri grele la plecare. Acum.. eu unde ma situez ? Ce insemn pentru ea ? Ca ce inseamna ea pentru mine stiu. N-am putut s-o intreb. Si nici nu cred ca voi fi in stare. Si-asa nu voi primi raspuns. A venit momentul sa nu mai dau inapoi, sa accept tot si sa ofer tot, fara sa cer nimic. Cum e o certitudine, ea va pleca. Si desi incerc sa nu ma gindesc, mi-e practic imposibil sa n-o fac.

Desi… cind sunt cu ea nu ma gindesc la nimic de genul asta. Doar ca ma bucur si inima mea imi striga numele ei. Va decide. Ea va decide ce se va intimpla cu noi. Nu dupa, ci inainte de a pleca. ma uit la ce am scris inainte si vad ca totul se rezuma la citeva cuvinte. `Va pleca`. `Ce simte pentru mine`. `Ce e de facut`. `E ceva nou in viata mea`. Nu ma gindesc in schimb, ce-as face dupa ea, dupa momentul `Ea`. Sunt la un pas de-a admite ca ea este tot ce mi-am dorit de multa vreme incoace. Sunt la un pas de-a admite ca am intilnit, in sfirsit, pe cineva linga care ma simt neconditionat bine, linga care ma simt implinit. Si la toate intrebarile pe care mi le pun nu am raspuns, tocmai eu care ma laudam cu puterea mea de-a gasi explicatii la orice…

De data asta poate nu e nevoie de gindire, nu e nevoie de raspunsuri, e devoie in schimb de a simti, de a trai. De ce dracu mai traiesc eu? De ce ma chinui in a gasi raspunsuri acolo unde nu trebuie sa caut? Nici nu mai conteaza. Si din acest moment voi renunta la a ma tortura singur. Ce-mi placea sa-mi torturez mintea. Uneori suferinta e dulce. Trebuie ca de data asta sa plec de la o alta premisa, de ca cea care spune ca ea tine la mine, inainte ca eu sa spun ca tin la ea. Si sa accept neconditionat ce-mi ofera ea, fara sa caut motive si fara sa dezgrop complexele mele. Mi-a ajuns…

Chiar umblau vorbe printre prietenii mei, cum ca eu as fi mereu samanta de scandal si de la mine ar porni balamucul, numai ca pe mine uita sa ma pocneasca toata lumea si altii-si numarau juliturile a doua zi. Ce-i drept e drept, eu ma alegeam cu cucuie sau glezne luxate pentru ca eram (si sunt) bezmetic si impiedicat din nastere, nu pentru ca ma tragea ata in pumnii cuiva. Bun, sunt si prea simpatic sa dea lumea in mine doar pentru ca vorbesc prostii cand ma mananca-n partile dorsale, dar toate au o limita, nu?

Limita asta, sau parul care mai nimereste si-n fund la prea multe garduri sarite, s-a aratat la cateva zile de la discutia ceea cu prietenii de familie, sub forma a doi indivizi care au avut amabilitatea sa-mi rupa un picior si sa-mi decoreze fata in urma unei intalniri intamplatoare intr-unul din caminele studentesti bucurestene. Nu, nu erau studenti, erau mai degraba etnie conlocuitoare, dintr-aceia care umblau prin campinguri cu sute de ani inainte sa aflam noi, majoritatea, ce e ala cort tip iglu, de exemplu. De ce am luat-o? De ce mi-au dat-o?

Astea-s intrebari cu prea multe variante de raspunsuri si niciunul sigur 100%, e ca si cum i-ai intreba pe americani de ce au bombardat spitalele din Serbia sau caminele de batrani din Bagdad. In cazul meu o fi fost ceasul rau, m-or fi ajuns blestemele vreunei foste prietene, am fost berbec si iresponsabil, cert e ca m-am trezit intr-o marti dimineata cu moaca tesita si botita si sontorog de-un picior, dreptul, care la cum trosnea si la cum fosnea cand il miscam, era rupt la cativa centimetri mai sus de glezna.

Nu trebuia sa fiu reincarnarea lui Carol Davila ca sa-mi dau seama ca scrie spital – sau cel putin abstinenta de la fotbal pentru cateva saptamani – pe mine, asa ca seara, cand am prins un mobil, ca al meu sfarsise in chimirul suanilor asaltatori, laolalta cu ce bani mai aveam si-o sapca, am trimis un mesaj lui Ovidiu, prieten si unul dintre putinii oameni in care am incredere deplina pe lumea asta, sa vina sa ma vada si eventual sa ma duca si la spital. Cum i-am trimis mesajul tarziu, mai era si finala Cupei Mondiale si omul avea de scris cronici pentru serviciu, n-a ajuns decat pe la unu noaptea.

Nu mai zic ce fata a facut cand m-a vazut, era oricum cea mai mare boacana pe care-o facusem de cand ma stia. L-am mai sunat eu odata, prin Sibiu, pe la un sase dimineata, dupa un chef crunt de ziua mea, sa vina cu echipa de descarcerare – Nucu, un alt prieten bun – sa ma scoata dintr-un tarc de unde nu mai puteam sa ies ca-mi luxasem glezna in timp ce am sarit gardul, dar sa tragem cortina peste intamplarea de-atunci, care nici nu se compara cu asta, recenta.

A venit, m-a vazut, mi-a zis vreo doua de-mi venea sa intru in pamant de rusine, si hai sa-l luam pe oltean sa-l coboram de la etajul patru pana jos in strada, la taxiuri. Ti-ai gasit! Cu mine era si gazda, un tip din camin la care am ramas in fatidica noapte, dar degeaba. Durerea era prea mare ca sa pot cobori intr-un picior, pe scaun nu ma puteau duce ca era incomod, dupa tentative, incercari si telefoane la ambulanta (“Ce are? A, picior rupt? Nu putem trimite o ambulanta acum, avem alte cazuri mai grave, peste vreo 6 ore. Cum, nu stiti strada? Ce daca e un singur camin P26, nu va putem ajuta”), au facut rost de un pat dintr-o alta camera, pat de-o persoana, tip camin, evident, au luat salteaua si m-au asezat cu chiu cu vai pe cadru.

Ovidiu nu stiu daca facea haz de necaz, ma taxa in stilul lui acid sau incerca sa-mi ridice moralul, dar din “Lazare, ridica-te si umbla!” sau “Oltene, da fuga!” nu ma scotea. E adevarat, acum imi vine sa rad la cate poante scotea, dar atunci eram prea demolat, si fizic si psihic, sa mai reactionez. Mai ca-mi venea sa plang de nervi si dureri.

Ei, si m-au luat baietii cu pat cu tot si hai cu sinistratul la vale, pe scari. Patul greu, eu ditamai animalul, ca nu sunt nici ala subtirel tras ca prin inel, celalalt tip, Leo sau Claudiu, ca se prezenta alternativ, cre` ca in functie de om, avea niste muschi de sahist si abia tinea patul, Ovidiu, desi ditamai haidamacul, ducea cam toata greutatea, ce sa mai spun, mergeau 5 metri cu mine, ma lasau jos 10 minute. Pana la urma Ovidiu l-a sunat pe Dan, celalalt om al grupului nostru, l-a lamurit ca aveau o misiune in noaptea aia si l-a chemat in ajutor.

Dan, desi Melc dupa porecla si origini (ardelean), n-a stat la discutii, fulger a fost in seara aia. Dar pana sa vina el, Ovidiu si cu Leo Claudiu m-au coborat, cu chiu cu vai, un etaj jumatate. Sahistul tinea patul de la cap, dar nu putea sa-l tina cum trebuie, si-atunci ma cobora, de fapt dadea drumul patului, de pe-o treapta pe cealalta. Hurducaturi, dureri, dar n-aveam ce-i face. Mi-aduc aminte ca stateam pe cadrul ala de pat si ma uitam in tavan, aproape absent. Ma ingrozea neputinta mea.

A ajuns Dan, m-a intrebat molcom, asa cum numai el poate, “Ce-ai facut, ma…?”, a pus umarul si pana sa-mi dau seama eram jos, in fata spitalului, tot in pat, evident, si cascam ochii la stele. Imi venea sa strig “De ce eu, Doamne?”, dar stiam deja raspunsul. Ca-s uneori incredibil de lipsit de responsabilitate. Ma arunc cu capul inainte intr-o gramada de tampenii, crezind ca vorba aia cu “Asculta-ti instinctul” nu e un simplu slogan publicitar valabil doar la femei. Ma rog, la ele e de inteles, se bazeaza pe instinct ca n-au pe ce altceva, dar eu?? Continuand firul povestirii, baietii m-au lasat cu Leo Claudiu in parcare si s-au dus sa caute un taxi. Pana sa se intoarca, a aparut o masina de politie, din care au coborat doi tablagii, ca altfel nu le pot spune, si s-au indreptat spre noi.

Eu zaceam pe pat, cu maneca blugului suflecata sa stea fractura la aer, alalalt ma veghea indeaproape, si politaii n-au gasit sa ne intrebe decat daca dup-aia ducem patul inapoi sus. Venisera pentru o alta treaba acolo in camin, nu se puteau interesa de alte probleme. Mai sa le scap o injuratura printre dinti. Se vedea treaba ca pentru a fi bagat in seama de ei musai sa fi avut cel putin un cutit in spate sau unul dintre cele cinci membre lipsa. Am trecut cu vederea, ca se apropiau Ovidiu si Dan cu taxiul. M-am asezat in fata, greu de tot, am plecat, soferul cred ca a mers cu 25 km/h, sa nu ma zdruncine, desi la fiecare curba imi venea sa urlu de durere, si-ntr-un final am ajuns la Spitalul de Urgenta Floreasca. Eram cu Ovidiu si cu Dan.

Era prima data cand ajungeam la urgente. Nu va doresc sa aveti motive de-a da o tura pe-acolo, dar daca ati ajuns vreodata, fie si-n vizita, ati vazut cum e in fata acolo. Brancardieri droaie, de parca s-ar astepta la convoaie de raniti, vanzatori de seminte si-alte indispensabile cum ar fi reviste porno de acum doi ani, soferi de pe ambulanta asteptand plictisiti sa mai moara cineva sau sa se mai intample vreun accident, in fine, lumea de pe lume, chiar si la 3 dimineata. Pe mine m-a luat in primire un brancardier scund si cam chel, care a venit cu un scaun cu rotile (Ovidiu: “Oltene, iti aduce scaun ba! Sa faci curse cu mosnegii!”) dar l-a expediat de urgenta cand a tras cu ochiul mai indeaproape la “buba” mea si l-a inlocuit cu o targa; griji peste griji (“Atentie, sa nu te lovesti de usa, da mana aia incoace, pune-o pe-asta acolo, usor, sprijina-te de mine, tine-te de aia”) dar nu stiu cum se-ntampla ca ma durea mai rau decat atunci cand m-au coborat cu patul.

M-au dus in sala de “Primire” unde un doctor m-a luat la intrebari, cerut buletin, adresa, scop si durata vizitei, de-aici la Radiologie sa-mi faca “poze”, de la Radiologie inapoi la primire, de-acolo in alt cabinet, ce mai, m-au plimbat cu targa cativa kilometri buni. La inceput incercam si eu sa ma uit in jurul meu, sa ma uit la oamenii care asteptau pe culoare, sa ma uit la asistente, dar am renuntat dupa primele priviri speriate pe care mi le-au intors. Am vazut si motivul, intr-o oglinda. Aratam ca dracu, cu fata umflata, un ochi rosu, vanat tot.

Ovidiu si Dan au asteptat cam o ora pe hol sau langa mine, sa vada ce se intampla si sa afle verdictul doctorilor. Cand am auzit “internare” a fost cum a fost, dar cand am auzit “operatie” mai-mai sa lesin. Ptiu, fir-ar dracu-al dracu, operatie, cutite, taiat, sange, anestezie, daca ma trezesc in timpul operatiei, ca astia ai nostri-s neglijenti, daca dau peste vreun Ciomu si ma taie stramb, amputare, proteze, toate prostiile imi treceau prin cap. Chiar si baietii, cu tot cheful lor de a ma incuraja facand haz de necaz, se calmasera. Bine, nu de tot, ca Ovidiu a mai scapat vreo cateva “lasa, ba, ca ti-l taie si scapi repede”.

Pana la urma au terminat doctorii cu analizele, cu luatul sangelui, cu radiografiile, mi-au pus o atela gipsata (m-a nenorocit doctorul care mi-a pus-o, ca-mi manevra piciorul fracturat de parca nu avea nimic, ba strangea ici-colo, ba-l sucea, in timp ce eu chiraiam launtric ca din gura de sarpe) si m-au trimis intr-o rezerva, provizoriu, sa raman in noaptea aia. Era oricum intuneric acolo, nu mai stiu cu cine eram coleg de suferinta. Baietii mi-au adus cate ceva de-ale gurii si niste lichide si m-au lasat, urmand sa vina sa ma vada in dimineata aia, pe la opt. N-am cuvinte sa le multumesc asa cum ar trebui pentru ce-au facut pentru mine in noaptea aia si in zilele urmatoare, incepand de la cheltuieli si pana la sprijin moral. Sper doar sa fie siguri ca n-am uitat si nici n-o sa uit.

Prima noapte a trecut… nu stiu cum. Eram ca-ntr-un vis, parca pe alta lume. M-a trezit un politai de la sectia 22, care a venit sa-mi ia o declaratie referitor la cum am reusit sa iau bataie si de la cine, a plecat cum a venit, numai ca bezmeticul si-a uitat legitimatia la mine pe pat si-atunci mi-am dat seama ca pot da oricate declaratii si pot da oricate semnalmente, astia n-ar fi in stare sa-si gaseasca nici macar propriul plod intr-un loc de joaca, cu poza-n mana. A aparut si o infirmiera foarte indatoritoare ce mi-a explicat cum se foloseste urinarul (care e cam ca o sticla mai bortoasa de lapte, din plastic, cu gura mare-mare si-n care evident, urinezi).

A doua zi dimineata, intr-o marti, au venit iar oamenii mei, iar glume, discutii, Ovidiu urma sa-l sune pe tata si sa-i dea vestea cea mare, eu nu eram prea grabit sa-i spuna, ca stiam ca o sa se crizeze si-o sa vina val-vartej in Bucuresti, si pana dupa-masa ziua a mers in acelasi ritm in care urmau sa mearga si celelalte 13, cat mai aveam de stat in spital.

Pe la zece a venit vizita medicala, ceea ce insemna ca in salon intrau vreo 10-15 medici si studenti la medicina care cascau ochii la foile fiecarui bolnav si o tineau intr-un “ahaaa..hmmm” continuu in timp ce seful de sectie (ortopedie) vorbea de nu stiu ce probleme avea acasa, printre care mai strecura cate un “si asta cine e? a, baiatu` cu.. da, da, da, il operam maine”, apoi m-au dus iar (de doua ori) la Radiologie, ca pierdusera pozele pe care le facusera cu cateva ore inainte, sofer de targa mi-a fost un brancardier hatru care se plangea de nevasta-sa si-n timpul asta tragea cu ochiul la asistente, m-au mutat intr-un salon impreuna cu alti 6-7 pacienti, au venit niste amici de-ai mei cu Ovidiu si Dan, apoi tata care era sa-mi rupa si el un picior de nervi si neputinta, si pana seara nu s-a mai intamplat nimic interesant. Apoi a venit clisma.

A doua zi dimineata eram programat la operatie. Si cum ma anesteziau si cum eu personal nu mai eram responsabil de ceea ce facea sau, in cel mai rau caz, nu facea sfincterul meu, era obligatoriu sa fac o clisma pe la noua seara si apoi sa nu mai mananc nimic pana a doua zi, dupa operatie. Eu, ce sa mai zic, la inceput nu eram prea incantat, dar cand infirmiera mi-a spus ca daca nu acceptam sa fac clisma ma scria pe carnetel si ma turna medicului, am zis “hai ca nu mor” si m-am lasat pe mainile lui tanti.

Eu, deh, pudic nevoie-mare, cat a umblat femeia cu furtunul pe la si-apoi prin fundul meu, am stat cu capul sub perna. M-am balonat, am tinut in mine cat s-a putut si.. dar nu mai dau detalii, din respect. Ma simteam ca naiba, nu datorita clismei cat datorita situatiei. Oricum, la un moment dat mi-am zis un “duca-se la dracu de treaba, femeile astea cred ca fac manevre similare in fiecare zi si-s obisnuite, e ca si cum ar face de mancare sau ar spala rufele” si mi-a trecut starea de jena.

Si-a venit si operatia. In ziua aia m-am trezit pe la sapte dimineata, nu de nerabdare, ci mai degraba ca am visat numai tampenii luate parca din filmele horror de categoria W. Greu a mai trecut timpul pana sa vina sa ma duca in sala de execu.. asta, operatii. Nu cred sa existe in nomenclatorul culorilor una care sa denumeasca nuanta fetei mele, pe de-o parte vanat-albastra-movalie de la pumni, pe de alta palida-galbena-alba din cauza apropiatei taieri. Acum, dupa o luna si ceva de la momentul acela, privesc oarecum detasat toata povestea operatiei, dar atunci a fost tortura curata.

Nu mai avusesem parte pana atunci de operatii, nici macar de apendicita sau amigdale, trupu-mi era, cum s-ar zice, virgin, si urma sa fiu initiat in cateva ore-minute-secunde. Greu a mai trecut timpul atunci. Incepusem sa urasc plimbatul cu brancarda dintr-o parte intr-alta, dar dupa ce m-au bagat in sala, si-am vazut masa de operatii (“cati or fi murit sub cutit aici?”), si-am vazut dulapurile cu bisturie, cutite, fierastraie, despartitoare (“mi se pare mie sau sunt cam ruginite? Macar le-or fi dezinfectat, ca am mai auzit cazuri.. poate ies dracului de-aici pe picioarele mele, dar bolnav de cine stie ce minune”) parca as fi preferat sa dau ture cu targa pe culoare pana la Judecata de Apoi. Intr-un final mi-a scapat un “Amin” pierit de tot si mi-am facut cateva mii de cruci cu limba-n cerul gurii.

Ei, si m-au pus pe masa de operatii, apoi a venit o asistenta si mi-a bagat o perfuzie, apoi a venit tanti anestezista si m-a “lucrat” pe sira spinarii cu un ac pe care eu nu l-am vazut, ca daca-l vedeam cred ca ma dadeam jos si-o luam la fuga, spargand in acelasi timp si recordul la suta de metri sprint, dar mi-au spus altii ca are vreo 7-8 centimetri, suficient sa te gadile in tot corpul, apoi am adormit, ca sa ma trezesc la un moment dat ca ma tine o asistenta de mana si ca incep sa stau de vorba cu ea. Eram drogat, de-aia nu mi s-a parut extraordinar cand am auzit un doctor ca il intreaba pe altul “ia zi, cum se vede in poza? Am bagat tija bine, sau sa-i mai trag cateva ciocane?”.

Vasazica astia bagasera tija care urma sa-mi tina oasele rupte impreuna pe sus, pe la genunchi, si dadusera cu ciocanul in ea pana a coborat pe os in jos pana la glezna. O adevarata arta, daca pot sa zic asa. S-a terminat operatia, eu eram pansat, asa ca n-am vazut mai nimic, nici de simtit nu simteam, pentru ca eram inca paralizat de la brau in jos. M-au dus la salonul postoperatoriu, printre alti proaspat operati, m-au parcat intr-un pat si m-au lasat in plata domnului. Sincer sa fiu, prima mea miscare atunci cand, amortit fiind, am ramas singur, a fost sa-mi bag mana-n pantaloni, sa ma asigur ca am totul la locul lui acolo. Erau, erau, dar… nu le mai simteam. Parca pipaiam pe altcineva.

La postop am stat o zi si-o nopte, cele mai crunte din viata mea, pentru ca dupa ce-a disparut amorteala, a ramas doar durerea si am bagat in mine la calmante cat sa-mi ajunga pentru cinci operatii, nu pentru una singura. Asistenta care ne avea sub supraveghere nu prea avea treaba cu mine, ca-si batea capul cu o babuta de langa mine cu soldul rupt care pe la patru dimineata s-a suparat, si-a scos violent acul perfuziei din brat si-a declarat sus si tare ca ea nu poate face la plosca, asa ca se duce la baie, si biata asistenta abia a calmat-o, mai cu vorba buna, mai cu amenintari ca o leaga de pat, mai cu vreo cateva fiole de Ketorol burdusite in perfuzie.

Eu zaceam langa si ma gandeam ca exact asta-mi mai trebuia, vecinatatea cu o baba labila de 80 de ani. Nu mai conteaza zilele urmatoare, pentru ca toate au fost cam la fel. In afara de vizitele prietenilor si amicilor, in afara de vizitele medicilor si de repetatele replici “vai ce bine merge” in timp ce pe mine ma durea de muream, in afara de lenevia infirmierelor, care semanau cu niste automate de cafea, la modul ca nu miscau sa-si faca datoria decat daca le activai cu cate cinzejdemii, in afara de spitalul in sine, nu s-a mai intamplat mare lucru. De fapt, nimic demn de povestit. Plictiseala, inactivitate si singuratate. Dar cum orice perioada normala de spitalizare dureaza doua saptamani, am scapat cu viata.

Asa ca iata, dragii mei, motivele pentru care nu am mai scris nimic aici de-atata amar de vreme. Si, daca nu ar fi dureros, daca nu ar fi plicticos, daca nu ar fi costisitor, daca n-ar fi in atatea alte feluri, o vizita la spital as recomanda-o tuturor. Este, cred, cel mai bun loc in care cineva poate sa ramana cu el si cu gandurile sale. Spitalul, de ce nu, este intr-o anumita masura si-un centru de reeducare, la fel ca si puscaria sau scoala de corectie. Daca ultimele sunt pentru faptasi, primul este pentru victime. Victime care nu de putine ori au o parte de vina apropiata sau poate chiar mai mare decat a victimizatorilor. Si daca la piata e valabila vorba aia cum ca nu e prost ala care cere, e prost ala care da, in cazul meu e valabila inversa. Nu sunt prosti aia ca au dat in mine, am fost prost eu ca am cerut-o cu lumanarea.

Acum, dupa atata vreme – in alte circumstante o luna jumatate n-ar parea prea mult, dar incercati voi sa stati nemiscati in pat doua saptamani si-apoi inca patru in inactivitate aproape totala, si-o sa vedeti ca intr-adevar clipa se dilata, vorba aluia de la Vita de Vie – dupa atata vreme de rememorat fapte si intamplari, de analizat ganduri si alte fapte si intamplari, am ajuns, cred eu, la niste concluzii care se vor vedea in faptele mele viitoare.

Nu se-ntampla prea des sa-mi rup piciorul, just, dar daca tot mi l-am rupt macar sa bag ceva la cap din toata povestea asta. Intr-un final, ce daca mi l-am rupt, stiu, puteam sa nu o fac, dar s-a intamplat si-a fost ceasul rau (era si marti cand s-a-ntamplat), bine ca nu m-au omorat, ca puteau sa dea cu scaunul nu-n picior, ci-n cap, ce daca am stat atata vreme in spital cand puteam sa petrec timpul asta facand alte lucruri mai placute decat clismele, cum ar fi bunaoara niste drumuri pe la munte sau la mare, ce daca i-am fortat pe Dan si Ovidiu sa ma ingrijeasca mai ceva ca surorile de caritate ale reginei Maria pe ranitii de la Marasesti, macar mi-am dat seama, daca mai era cazul, ca-mi sunt cu adevarat prieteni si pot pune cu adevarat baza pe ei, ce daca in timp ce eu stateam in spital singur cuc si-mi plangeam de mila prietena ma insela la mare cu un tip, ce daca tipul asta era o alta persoana pe care o credeam demna de incredere si care mi-a plans nu o data pe umar in momentele sale de dezamagire, ce daca ea mi-a spus a doua zi ca, desi a “dormit” cu el, sa nu plec urechea la barfele celorlalti, ca nu s-a intamplat nimic, ce daca el, dupa ce mi-a spus ca ea a facut miscari de fronturi spre el, dar s-a intamplat simultan, o scotea din cauza pe motiv ca a fost lasa (de lasitate a fost vorba, poate, la Ceausescu, atunci cand a fugit de pe CC, insa imi vine greu sa cred ca asta a determinat o femeie in toata firea sa nu vrea sa-mi spuna “stii, relatia noastra nu mai merge” si-abia apoi sa-si urmeze “instinctul”) si egoista (egoist esti la cinci ani, cand nu vrei sa-i dai lui frate-to o masinuta, nu la varsta la care te gandesti la familia si copiii tai), ce daca pe ea o priveam ca pe-o femeie plina de virtuti si valori morale, ascultand-o cum critica relatii infidele sau inselaciuni, in timp ce arata cu degetul spre “melrose place”, ce daca el s-a simtit dator sa aiba grija de ea mergand pana intr-acolo incat a ajuns la concluzia ca, daca tot eram “gemeni”, imi poate tine si locul langa ea, (oricum n-am ce-i reprosa, nici macar lipsa unei anumite coloane vertebrale sau a unui simt al bunului simt, pentru ca pana in ziua de azi n-a reusit nimeni sa scoata aur din plumb, darmite sa gaseasca margaritare in troaca porcilor), ce daca ea nu s-a simtit datoare sa-mi spuna, desi am mai vorbit la telefon in timpul asta, decat prin mail ca e mai bine sa tragem linie, desi eu simteam linia venind si-i dadusem destule sanse sa-mi spuna, ce daca el nu se simte vinovat fata de mine cu nimic, ca doar a incercat s-o convinga sa ma mai “rabde”, ce daca tot el imi atragea atentia sa am grija cu ceilalti, ca or sa incerce sa profite de mine, plangandu-mi de mila (?!), ce daca am zis ca n-o sa comentez povestea cu inselatul, imi pare rau, dar nu pot, nu pot sa uit, nu pot sa vad altfel lucrurile, nu pot sa ma prefac ca de fapt nu s-a intamplat nimic, desi initial credeam ca se poate, credeam ca pot sa fac pe martirul cavaler, dar, ce sa vezi! mi-e imposibil, si nu pot sa nu judec, sa nu imi exprim durerea, sa nu arat cu degetul; nu-mi place, dar prefer sa dau afara decat sa ma consum ca un betisor parfumat pana nu mai ramane decat cenusa in mine si duhoarea frustrarii in jurul meu. Am fost inselat. Stiu, nu-s primul si nu va fi prima data. Viata merge mai departe, si-am invatat din toata povestea asta destule lucruri cat sa scriu si eu un best-seller cu sfaturi si poovesti de viata. Am invatat pe cine am cu adevarat langa mine, am invatat sa nu mai am incredere in oricine face pe lupul moralist, am invatat ca oamenii sunt, intr-un final, oameni, si n-are rost sa le ceri sa se poarte ca niste sfinti, am invatat ca femeile-s femei, oricat s-ar imbraca in aparente onorabile si-oricat ar spune “eu nu as putea face asta”, am invatat ca nu suport oamenii care isi cauta fericirea personala calcand in bocanci tintuiti tip NATO (Nucu stie cum e cu bocancii, Hai Liba, mosule!) pe sufletele altora, pretextand ca vor sa “simta” viata si sa “traiasca”, mi-am dat seama, cu bucurie, ca-s om si nu sfant, sa pot ierta orice bataie de joc, in sfarsit, am invatat ca maturitatea vine prin fapte, nu prin vorbe sau varsta.

Pana la urma toate intamplarile astea nu-s rele in esenta lor. Mie mi-au dat senzatia ca traiesc, ca-s om, si asta s-a intamplat fara sa calc pe nimeni in picioare – ma rog, in picior, ca doar unul e valid. Deci se poate. Zic si eu ca un individ pe numele lui Piele, zis Sageata, zis Petrol : “Ce plictisita ar fi lumea daca totul ar fi perfect!”

Nu pot sa nu-mi aduc aminte de vremurile cand si eu eram ca ei… Mai o gropita, mai un “pitulatea“, mai o alergare cu tevile si cu cornetele, o piatra aruncata dupa pustoaicele alea din blocu` de langa care ale naibii numai langa gramada noastra de nisip se pot juca cu papusile de-a parada modei… Copilarie, nu jucarie… Ce frumos era cand la 7 seara ne strigau mamele de la balcon: “Cristiiiiiiiiiiii!! Mihaitaaaaaa!! Bebeeee !! hai mama sus ca a inceput Sandy Belle !!!” Si toti lasam balta surcelele, pietrele, broscutele, tot si dadeam fuguta-fuguta la televizor, sa vedem episodul nr. 211414124…. In casa, mamele, acesti cerberi ai casei, ne luau din prag… ce e ma pe tine? Nu ti-am spus sa nu intri in mocirla ca nu-ti mai iau alt tricou ? Uite, si ai pantalonii rupti in genunchi… Treci imediat la baie!

Cum se terminau desenele, iarasi jos. Faceam analiza, dom`le. ce-a facut, cum a facut, de ce a facut, ati vazut faza aia, ce rea e bunica vitrega a aluia, ma rog, depindea de desene. Daca erau “cu bataie”, incercam si noi schemele. Si nu era ocazie sa nu plece vreunu` plangand, in timp ce ma-sa sau ta-so, iesiti pe trei sferturi in afara balconului, racneau la noi : “nesimtitule, iti rup urechile!!!” Copilarie… Si ma pierd in fumul tigarii, si gandurile mi se-nnoada mai ceva ca fuieru` bunicii in zilele de iarna la tara.. Langa mine apare ca din senin unu` mai rasarit, ca la vreo 12-13 ani. Da-mi si mie un foc, zice. Ma uit mai atent la el, il tin minte de cand i-au facut botezu` la etaju` 4. Ma-ncrunt la el si-l evacuez repede din spatiul meu vital, pe motiv ca nu e destul de betiv ca sa fumeze. Si-ncep sa fiu mai atent la ce se-ntampla in jurul meu. Si sa te tii, frate…

Copilasii astia asa draguti, de 5-6 ani, cum spuneam, se jucau de-a vampirii. Hmm, ma rog, ce treaba am eu, poa` sa se joace si de-a zombiii, numai sa nu ramana vreunu` ingropat din greseala. Ma surprinde unu`, insa, cand il aud : “apune soarele, dupa mine sclavii mei, sa mergem in sat!!“. Un baietica rotofei, genu` de alergator pe sub pat, cu niste cornite de carcotas pe cap si-un fel de pelerina facuta cel mai probabil din neglije-ul maica-si. Ailalti, cam la fel. Manjiti pe fata, scoteau niste racnete de credeai ca sufera de o forma rara de colici. “Mrrr… am sa-ti sug sangele…“,”maaaaaaaaaaaaa, da` noi de ce nu putem fi vampiri?” “liniste , sclavilor, trebuie sa va supuneti“…

Si cireasa de pe tort a venit de la un ghemotoc cat roata de la trotineta :”temp*zda ma-tii, nu ma mai joc, ma duc in casa“. Groaznic, oribil! Ce jocuri sunt astea, frate? Ma mai duceam eu pe la un internet-cafe si vedeam domnisoare de 15-16 ani, innegrite toate la ochi, de parca lucrasera sub tractor, ca veneau sa se uite pe site-uri gen http://www.vampirefreaks.com sa-si ia ultima moda in materie de haine negre, zorzoane, amulete, cercei cu insemne cabalistice si alte aiureli d-astea. Ziceam, hai , treaca de la mine, au o criza de personalitate, nu stiu pe ce lume sunt, etcaetera. Dar tot nu ma pot obisnui cu evolutia asta umana… Maine – poimaine o sa vina sa ma roage s-o dezvirginez copilita aia din reclama la ssalam ssassessc, pe motiv ca nu se mai suporta…

Iisuse, Marie, n-am auzit in viata mea, intr-o institutie de invatamant, o mai mare stalceala a limbii lui Shakespeare. Imi pun capul la bataie, contra unui nasture gaurit, ca profesoara de rusa de la mine din liceu s-ar fi descurcat mai bine si-ar fi facut-o in timp ce ar fi fluierat “God Save the Queen” pe doua tonuri. Individul care-a luat primul cuvantul, probabil cadru din cadrul facultatii, a fost incredibil de savuros. Nu l-am vazut pe Anthony Giddens ce moaca avea in timpul discursului aluia, pentru ca din locul unde stateam noi nu vedeai deloc prezidiul, dar sunt sigur ca nu era deloc incantat de modul salbatic in care-i violeaza romanii limba natala. Apoi a luat cuvantul o doamna. Care avea totusi mai multa fluenta, dar din “Senchiu” rostit cum l-am scris nu l-a scos pe bietul britanic. Apoi.. a venit randul acestuia sa vorbeasca.

Se juca singur prin casa, tragind in hainele agatate de umerase prin casa, asa cum ii aratase unchiul acela negricios care-l punea sa repete cuvinte care faceau lumea sa rada. I-a placut sa stie ca barbatii familiei se schimonoseau de frica la fata si indreptau mainile spre el ca si cand i-ar fi cerut ceva, atunci cand indrepta jucaria spre ei. Apoi se lasau brusc pe spate si inchideau ochii, dar lui nu-i mai placea cand ii vedea ca incep sa miste la fel de brusc si izbucneau in ras, prinzindu-l de gat si ciufulindu-i claia de par saten. “E haios fi-tu, ma. Sa-ti traiasca, si fa-l politist, ca vad ca are postura.” Asa spuneau prietenii tatalui sau. Nu intelegea mare lucru, dar simtea buna dispozitie in glasul oamenilor mari. Stia ca “politist” trebuie sa fie ceva bun.

Apoi, cand a mai crescut, a aflat ca politistii sunt oamenii aceia de pe strada, imbracati toti la fel, care-l opreau pe taica-so si-i cereau bani. Sau tigari. Sau cafea. Totusi nu i-a comparat niciodata cu niste cersetori: tatal sau se purta intotdeauna bine cu ei si le facea toate poftele. Deci nu semanau cu cersetorul acela care s-a ales cu o imbranceala si niste injuraturi in fata la magazinul de paine, pentru ca il prinsese pe al batran de mana si-i ceruse o suta de lei. Politistii erau altceva, aveau o putere asupra celorlalti… Nu-si dadea seama ce. Putea sa fie uniforma, sau putea sa fie pistolul de la sold. Il observase inca de prima data, de la cea dintai intalnire cu un politist. Semana cu al lui, si totusi parea ca face mai mult decat poc!

Cand a ajuns in clasa I, stia deja ca vrea sa se faca politist. Intrebase ici-colo, si ideea se fixase in mintea lui mai ceva ca ideea ca la 7 seara trebuia sa fie in casa, pentru ca incepeau desenele pe TVR. Apoi au venit niste baieti in casa si au instalat televiziunea prin cablu. Ce fericire pe el! Avea cateva zeci de posturi unde putea sa vada politisti, nu doar TVR. Si nici nu trebuia sa astepte emisiunea ProPatria, sau cum s-o fi numit, ca sa isi vada eroii. Pierdea ore intregi cautind filme cu oameni imbracati in uniforma, si butona de la un post la altul.

Mai tarziu, pe la 15 ani, a primit un calculator. Nu era cine stie ce scula performanta, dar a reusit totusi sa-si instaleze un joc superb pe el. “Duke Nukem 3D” se numea, si-l vazuse la fratele unui coleg de clasa. De jocul acela s-a indragostit. Era plin de monstri si monstruleti, pe care-i lua la tinta cu tot felul de arme care mai de care mai futuriste. Isi pierdea zile intregi si nopti la fel colindind prin misiunile jocului, tragind in tot ce misca, strigand la umbrele de pe ecran “da-te prins!”, imaginandu-si cum ar fi fost promovat mai apoi la gradul de sergent-major… plutonier… plutonier major…

A venit si vremea pe care o astepta inca din scutece. Ziua cand a fost admis la scoala de politie de la Campina. Ziua in care intreaga sa viata s-a schimbat. Ziua in care a incetat sa mai apartina familiei si a devenit un membru respectat al unei “familii” aflata cu o treapta mai sus de-a lungul lantului trofic. Ce fericit a fost atunci, mai fericit chiar decat in ziua absolvirii.

Aseara am avut ocazia sa-l cunosc si eu. Era la datorie, servind cetatenii si tara, pe bulevardul Nicolae Grigorescu. Impreuna cu un coleg, un frate intr-ale armelor si justitiei, opreau diverse masini, pentru un control de rutina. Datoria… Eu am plecat capul in pamant si-am trecut pe langa ei asa cum treci pe langa un prieten de-al strabunicului tau, care stii ca a luptat contra nemtilor in Tatra. Timorat, speriat, cu capul in pamant, cum spuneam… Si in timp ce treceam, am ascultat acest crampei superb de conversatie, o picatura din intelepciunea zeilor:

El (scarpinandu-se sub palarie): Mai vine cineva?

Alt politist (cu ochii in carnetul unui nefericit tras pe dreapta): Vine Mihailescu. Era la Trapezului mai devreme.

El (apasa mai mult mainile in buzunare, privind spre Trapezului): Da? Il vad. (ironic) Hem. Ia uite unde s-a oprit. (arata cu mana spre o alta masina de politie, oprita pe mijlocul drumului, la 20 de metri distanta) Ce face acolo?!

Alt politist (ridicand privirea din carnetul nefericitului tras pe dreapta): Cum? (si mai ironic) E la semafor, ma.

El (mirat peste masura): A, e semafor?! Hem..