Intr-o tabara scolara nu esti singur. Nu esti doar tu si grupul tau. Noi karatistii eram stivuiti in corpul A de cladiri, dar mai existau si corpurile B, C si D, mai existau si bucataria si spalatoarele, era un miniorasel. Nu aveam piscina (si chiar am i-am dus dorul, in zilele acelea caniculare), in schimb aveam un paraias care trecea printre cladiri si pe care la un moment dat l-am indiguit ca sa scoatem un fel de baltoaca mai mare si unde ne balaceam zilele. Nu eram la curent cu discotecile, cu viata destrabalata a noii generatii, p[rin urmare nu-i duceam dorul, totusi in fiecare seara se facea o mica petrecere pe fostul platou de adunare a pionierilor, un patrat betonat de cateva sute de metri patrati unde aduceau organizatorii boxe si unde se dansa pana spre dimineata in acele asa-zise cercuri ale prieteniei.

Pun pariu ca stiti la ce ma refer… Se adunau toti, de oriunde ar fi fost, intr-un cerc imens si in mijloc intra o fata sau un baiat cu o pietricica sau o moneda ascunsa in mana. Pe ritmurile muzicii respectivul individ se ducea la cineva din cerc si-l punea sa ghiceasca in ce mana are ascunsa pietricica sau moneda. Musai sa fi fost de sex opus, cei doi, pentru ca daca se ghicea, urma un schimb de pupicei pe obraz si-un schimb de locuri. Si iar se repeta toata povestea. Ei, in tabara asta am cunoscut o fata. Nu mai stiu cum se numea, stiu decat ca era de undeva de pe la Calarasi sau Giurgiu. Era de departe cea mai frumoasa fata dintre toate cele care dansau seara de seara pe platoul ala – sau asa o vedeam eu.

Au fost doua seri in care am remarcat-o la dans si pana la urma am apucat sa stam si de vorba, intr-adevar, intr-o circumstanta cam ciudata… Se puneau bluzuri. Melodii lente, de stat agatat de o alta persoana. Eu habar n-aveam cu ce se mananca, mai dansasem o singura data cu o fata la banchetul de sfarsit de clasa a patra, si atunci nu pentru ca am vrut ci pentru ca asa s-a nimerit. Oricum, dansam asa de fain, ca era loc printre noi sa treaca trenul de 4.30 de la Piatra-Olt. Ce stiam eu de strans in brate, de intimitatea unui dans in doi..? Nici de data asta, la “Caprioara”, nu m-am prezentat mai onorabil.

De fapt cand am auzit ca se da tonul la blues am dat bir cu fugitii si m-am pitit (!) in spatele unui cogeamite copac ce ramasese netaiat langa ringul de dans prin cine stie ce scapare majora a autoritatilor din vremea aceea. Eram rusinos foc, ce sa-i faci. Degeaba, intr-un final, ca a aparut o profesoara care gestiona unul din grupurile prezente-n tabara si m-a luat mai mult cu forta sa dansez cu o fata… cu cea care-mi dadea bataieli epileptice cand se-apropia de mine. Nu e de mirare o asa coincidenta, acolo toti ajungeau sa se cunoasca, daca nu se cunosteau din alte tabere. Si cum profesoara asta se ocupa de bunul si nestingheritul mers al soirelei dansante, avea grija ca nu cumva sa ramana cineva fara pereche.

Am dansat cu fata asta si n-am mai fost acelasi eu tot restul taberei. La discoteca faceam pe dracu-n patru si cum intram in cerc aveam mereu pregatite cate doua pietricele sau doua monezi, ca sa fiu sigur ca nu greseste… si numai la ea ma duceam. Sa prind pupicii. Eh, ce vremuri. Bine, ne mai bateam si cu apa, mai stateam si la un joc de carti si mereu aveam grija sa-i stau prin preajma. Intr-un final s-a lipit un coleg de-al meu de club de ea, unul si mai mare in grad si mai mare in varsta ca mine, dar nu m-a deranjat nimic. Nu stiam ce-i aia gelozie, nu ma deranja. Era suficient pentru mine sa o vad, sa trag cu ochiul la ea, si-atat. Ala de o tinea in brate era scos la montajul ochiului din peisaj.

Frumoasa a fost plecarea ei. Al sfintilor sa fiu daca stiam ce se intampla. Doar ca pleaca. nu ma gandeam ca nu o s-o mai vad, nu ma gandeam ca nici nu stie cum ma cheama, nu ma gandeam ca nu am avut in comun cu ea decat un dans, 2-3 galeti de apa aruncate reciproc si cateva perechi de saruturi in ritmul muzicii intre alte sute de saruturi. S-a urcat in autobuz, prietenul ei statea langa mine si probabil suferea mai mult, iar eu n-am gasit de cuviinta decat sa ma dau in stamba. L-am trantit pe unul la pamant cu o secerare care mi-ar fi facut cinste in vreo competitie de karate, faceam roata, saream intr-un picior… faceam orice sa-i atrag atentia. Ca sa ce? Nu stiu, imediat ce-a plecat autobuzul lor m-am intors la ale mele. Balaceala in baltoaca, alergat dupa fluturasi, starnit musuroaie de furnici, diverse si totusi aceleasi.

Dar nu… nu aceasta a fost prima dragoste. A fost prima.. ceva, dar nu dragoste. As zice ca n-a fost decat o aprindere a simturilor, o prima proba a motorului dupa ce-a coborat masina de pe linia de asamblare. A dat rateuri, au urmat niste ajustari si prin clasa a cincea, adica peste un an, aproape, sub influenta unor carti intre care “Invitatia la Vals”, “La Medeleni” (primul volum… ca al doilea nu am fost capabil sa-l citesc decat dupa cativa ani, cand am trecut si eu in stadiul adolescentin) si vreo cateva volume din “Ciresarii” se distingeau ca portdrapele ale stilului abordat, si prin clasa a cincea, cum spuneam, m-am amorezat ca un catelus de o colega de clasa. Pe vremea aceea ardeam gazul cu talent in clasa a 5a a liceului teoretic Radu Greceanu Slatina. Dragoste.. halal.

Am nimerit cu Maria in aceeasi banca pe la sfarsitul anului, prin voia atotputernica a dirigintei, si de-aici lucrurile au evoluat. Habar n-aveam de cum se poarta un baiat cu o fata. Sau aveam, si faceam si eu exact aceleasi lucruri care le faceau ceilalti baieti cu fetele. Primele reactii, primele gesturi. inghionteli, luat cordeluta si aruncat la colegul din spatele clasei, mai un tras “involuntar” de par, luat caietul sa citesti ce scrie la sfarsit (toate fetele reactionau ca acidu-n baza la miscarea asta, de parca ar fi avut scrise secrete de stat pe ultimele pagini..), aiureli pustanice. Erai “smecher” si adevarat daca te faceai remarcat necajind fetele. Sau asa umbla vorba. Pana la urma, Maria mi-a picat cu tronc rau de tot. Ma trezeam cu imaginea ei in minte, dadeam fuguta la scoala doar sa stau mai mult cu ea, la ore o chinuiam mai mult ca de-obicei, intors acasa nu adormeam decat soptindu-i numele, pana la urma diriginta m-a mutat in alta banca si de-aici s-au precipitat lucrurile.

Pierdeam vremea pe-acasa visand cu ochii deschisi deasupra unui pasaj din “Invitatie la vals”, inchipuindu-ma pe mine si langa mine pe Maria in locul eroilor din carte, citeam si invatam pe de rost pasaje intregi din Shakespeare din manualul ala nou de engleza, pe care mai apoi le scriam frumos, caligrafic pe mii de foi, gandindu-ma cum ar fi sa le dau ei sa le citeasca si dorindu-mi instinctiv sa fie ale mele, scrise de mine. La scoala… nu miscam nimic in afara rautatilor de zi cu zi. Poate un psiholog de clasa si-ar fi dat seama ca de fapt eu sunt topit dupa fata aia, dar de unde atatia psihologi in clasa mea? Plus ca la cate mici rautati se intamplau zilnic, ai fi putut crede ca toata clasa e un cazan imens in care se amesteca pasiuni tulburatoare si iubiri devastatoare.

Starea de fapt a decurs similar cateva luni bune, cu mine in rol principal, consumindu-ma in tacere ca un erou elen din antichitate. Dar de ce sa mint, cu siguranta nici eu nu stiam ce se intampla cu mine. A venit apoi clipa fatidica. Momentul schimbarilor definitive. Blestemata zi in care fetele au plecat intr-o alta sala de clasa pentru a invata sa gateasca, in timp ce noi baietii am ramas la ora de educatie tehnologica, sa desenam sublere, saibe si sa ne taiem degetele in patru cu bomfaierul din trusa de traforaj. Plicticoasa ora a fost aia. Din punctul de vedere al profesorului, un… nici nu stiu cum sa-i spun, o relicva a vremurilor de aur cand scolile profesionale bateau la fund liceele teoretice.

Profu` pilit sau mahmur, ca nu l-am mirosit sa stiu sigur, dar clar una din variante era valabila, ne-a lasat sa ne facem de cap. “Baieti, taiati si voi de-aici pana aici, ca eu ma duc ca am treaba la cancelarie”. Excelent. Vreo cativa au iesit la fotbal, eu am ramas in clasa, si nu oriunde in clasa, ci in banca Mariei. Si ce-am mai lucrat-o… Mama, Doamne, parca tocmai imi descoperisem talentul de pictor. I-am mozolit banca de sus pana jos cu o carioca neagra cu tot felul de desene sinistre, scheleti, tanculete, simboluri naziste, capete de ninja (stii, nu era greu, desenai un cerc pe care-l innegreai, lasand la mijloc o fanta orizontala unde mai faceai doua cerculete care inchipuiau cica ochii) si intr-un colt al bancii, in dreapta sus, i-am scris cat de mic am putut “Ti amo”. Mic, dar vizibil. Poliglot, evident..

Era prima declaratie pe care o faceam unei fete. Prost ales momentul, proasta punerea in scena. Am plecat acasa dupa isprava asta, si cred ca nici nu realizam ce spanac facusem. De fapt consideram ca n-am facut nimic. Probabil atinsesem pragul de sus al suportabilitatii propriilor mele sentimente si le-am cautat un fagas, o cale de scapare afara din mine, o supapa de refulari. Banca si cele doua cuvinte scrise mic-mic in colt. A doua zi, la prima ora, cum am pus piciorul in clasa cum m-au luat colegii. “Eeeei, Dimulescule, iti place de Maria, nu?” ; “Ce faci, ba? O iubesti? Cum e?” ironii si coate verbale ce-mi picau ca pumnii-n coaste. Nu mi-au dat pace toata ziua. Maria nu zicea nimic, nu se uita la mine, era toata imbujorata si atat. Statea fix cu privirea in tabla. Pana la ultima ora, care s-a nimerit sa fie cea de dirigentie.

Maria iese la sfarsitul pauzei din sala si merge in pas saltat la iesirea profesorilor. O colega imi arunca zambaret “S-a dus sa te spunaaaa”, mie nu-mi vine sa cred, nu am dar imi fac drum pana afara, la cismea si o vad pe Maria iesind din cladirea cealalta cu profesoara langa ea. N-am mai avut nevoie de nimic altceva, am dat fuga inapoi in clasa si pana sa vina cele doua am trecut prin toate chinurile iadului. Puteam jura atunci ca stiu cum e sa fii miel si sa te traga oamenii la taiere.

“Dimulescu! Ia treci matale la tabla.” Hait! Pana aici mi-a fost. Diriginta… m-a expus in fata colegilor ca pe un exponat de circ, ca pe o minune, ca pe femeia cu barba sau barbatul cu sani. Timp de o ora intreaga m-a jupuit verbal, m-a transat si m-a dat cainilor – colegii mei. A facut misto de mine, de toata povestea cu Maria, dar nu un misto pedagogic, ci unul de cartier. “Ce-i domnul Dimulescu, avem vise erotice de la varsta asta? In loc sa stai sa inveti la aritmetica, la geografie..” si da-i, si da-i, tot inainte cu erotismul si polutiile (ce dracu or fi fost alea, habar n-aveam atunci). Toate jagardelele de la mine din clasa radeau cu lacrimi, eu plangeam de sarea camesa de pe mine. Da, am plans de rusine, de nervi si de neputinta. Atunci cred ca as fi preferat sa fiu ratacit undeva prin Valea Mortii decat sa mai raman o secunda in clasa aia.

Maria nu zicea nimic. Era la un pas de mine, in prima banca, si nu zicea nimic. As fi zis eu, as fi zis ca era revoltata de ceea ce facusem, dar.. nu mai are rost. M-a trimis diriginta in banca si cand s-a sunat de plecare eu eram deja iesit pe usa. N-am mai stat la barfe cu nimeni, pur si simplu am rupt-o la fuga. Toata ziua mi-am petrecut-o urzind planuri de razbunare fata de profesoara si rozindu-mi unghiile incercand sa gasesc o solutie prin care sa-mi spal rusinea in fata colegilor. N-am ajuns la nici o concluzie. La scoala, ziua urmatoare, am ajuns dupa ce s-a sunat de prima ora si frecam duda prin fata clasei, de rusine sa calc inauntru. Pana la urma m-a bagat cu forta profesorul de sport care m-a gasit patrulind pe-afara. Colegii.. se calmasera. Au mai urmat vreo cateva goange si poante, dar nu excesiv de multe.

Fata de ce patisem cu o zi in urma, nici nu mai conta. Cu Maria.. n-am mai vorbit din ziua aceea. Niciodata, nici macar in trecere, nici macar in gluma, nici macar intamplator. Si am fost in aceeasi clasa inca vreo 2 ani, plus alti 4 in aceeasi scoala. Va dati seama, sa nu fiu capabil sa-i spun nimic.. imi inghiteam cuvintele, intram in fibrilatii si taceam. Desi am iubit-o la fel de mult si ceilalti doi ani care mai ramasesera din gimnaziu. Nu o mai trageam de moate, nu-mi mai permiteam sa fac nimic la scoala. Ma blegisem de tot, fusese prima incercare si luasem o pedeapsa exagerata. Ca si cum pentru ca ai furat o guma iei inchisoare pe viata. Nu mai aveam tangente cu ea. Amicilor nu le mai puteam povesti de iubirea mea neimpartasita, asa ca ma consumam in singuratate, pana cand am descoperit jurnalul. Si l-am ridicat la rangul de confident prim.

Scriam tot felul de tampenii in jurnal, majoritatea erau bazate pe “Doamne, cat de mult o iubesc pe Maria”, sau “Te Iubesc, Maria”, cu alternativa “Maria, te Iubesc”. Mai erau si lucruri foarte importante, gen “Astazi Maria s-a uitat la mine si am avut impresia ca mi-a zambit!” sau “Astazi Maria a venit in clasa cu o lista cu cei care n-au adus banii pe cartile de matematica si a zis !!!”, fraze scrise cu rosu si subliniate pana trecea penita pe foaia cealalta. Numai de m-as fi multumit cu scrisul in jurnale, dar nu… Cine-a zis ca si judecam in vremea aia? M-a mancat in dos in cateva randuri sa merg cu jurnalul la scoala, sa-l arat in pauze prietenilor mei buni Alex si Ciprian (aceiasi aia cu care m-am imbatat prima data).

Il aratam pe sub mana, in timpul vreunei ore de la care chiuleam, ma laudam cu frumusetea lui, cu felul in care scriam, aia se uitau pe el si-mi spuneau ca-s dilimache, si asta era tot. Eu, in schimb, eram vesel si voios, aproape fericit. Pasamite ma simteam ca si cand l-ar fi vazut Maria. Eh, dar nu era bai.. In vreo doua -trei dati l-a vazut si ea. Mi l-au gasit ceilalti colegi prin banca sau prin ghiozdan si l-au citit frumos, cu intonatie, in fata intregii clase. Ce sa-i faci, dom`le, inca de mic ma citea lumea cu ochii aprinsi si pe nerasuflate. Ma rog, ce daca nu puteau rasufla din cauza hohotelor de ras, mare diferenta nu e, trebuia sa zic ca scriu comedii.

Colegii imi citeau jurnalul, eu eram iar bataia de joc a clasei vreo cateva zile, Maria nici nu ma privea, viata mergea mai departe. Prin clasa a 8a ajunsesem asa celebru incat stiau si profesorii de povestea mea cu Maria. Ma luau “domnu` Dimulescu, ai fost cu flori la Maria de 8 martie?” Si mie-mi cadea fata, pentru ca fusesem, dar nu cum se asteptau ei.

Asta e poate singura chestie pe care-o regret in toata povestea cu Maria. Lasand la o parte faptul ca nu m-am miscat si eu mai cu talent, vorba reclamei. Nu face sa trag palme pentru ca nu am avut curajul sa rup pisica-n doua si sa incerc o “vrei sa fii prietena mea” directa, scurta si la obiect. Am preferat sa tac si sa tin pentru mine, nu-mi pare rau, am trait anii aia din plin si as putea crede ca mi-am epuizat resursele de dragoste arzand mocnit, fara flacara si consumandu-ma in propriu-mi iatac, dar nu e cazul, ma cunosc suficient de bine. Ce regret… In anii care au urmat degolirii mele in public, mi-am facut un obicei de-a lasa biletele de dragoste.. pe masina de familie a Mariei. Biletele si flori, chiar si de 8 martie.

Nu in banca ei, nici macar in cutia postala, ci pe masina cu care stiam ca o aduce tatal ei in fiecare dimineata la scoala. Si asta nu ar fi o problema, pana la urma dragostea e ceva natural si-n firea lucrurilor, dar ce scriam eu in biletelele acelea era acelasi lucru. Aceleasi fraze, aceleasi cuvinte, cu mici schimbari odata la o luna. Si nici asta nu ar fi o problema, puteam fi considerat la fel de bine excentric sau cel putin fixist, ca incercam sa-i inoculez frazele alea in suflet. Dar… scrisoarea era copiata dintr-un volum “Ciresarii”. Cat de penibil sa fi fost… biletelele acelea le puneam cu precizie de ceas lunea miercurea si vinerea pe masina Mariei, exact in zilele cand mergeam la antrenamentele de karate.

Acum, dupa atatia ani, cand rememorez intreaga istorie, imi sta agatat un zambet in coltul gurii… A fost frumos, chiar daca nu m-am ales din toata povestea asta decat cu obiceiul de-a scrie in jurnal, si acolo mi-am modelat eu stilul, mai furind de ici, mai copiind de colo. Au mai fost niste reactii colaterale, cum ar fi faptul ca in urma actiunilor mele fata de Maria aceasta nu s-a indragostit de mine, dar s-a indragostit colega ei de banca, plus ca s-a mai intamplat sa inceapa sa-i placa unei fete de la antrenament de mine, dar degeaba, ca am luat-o la misto. Imi faceam un punct de onoare rezistand actiunilor ei, stiind ca Maria ar fi mandra de mine daca ar afla.. De unde dracu?

Primul sarut.. Asta este o alta poveste de capa si spada. Si s-a intamplat imediat ce am terminat clasa a 8a, imediat ce mi-am luat ramas-bun de la clasa unde petrecusem atatia ani langa Maria. Nu, nu-mi trecusera sentimentele pentru ea, inca mai visam cu ochii deschisi, dar de data asta mai crescusem si eu. Aveam atatea planuri legate de noua perioada a vietii mele, cea a liceului, incat Maria trecuse pe un plan secund. Liceul… ma mai uitam si ca nebunul la “Liceenii”, sa imi cultiv o anumita cunoastere asupra vietii ce va sa vie. In vacanta aceea, de trecere spre adolescenta, am fost intr-un alt cantonament cu clubul de karate, de data asta la mare, la Navodari.

Alta mancare de peste, dom`le, alte ganduri imi treceau prin cap pe-atunci. Descoperisem filmele erotice si chiar porno, de reviste ce sa mai spun, eram abonat. Stiam sa desenez o femeie cu picioarele desfacute, stiam sa pictez o “veverita” asortata cu toate elementele anatomice de rigoare, eram in domeniu si totusi pe langa, pentru ca nu ma puteam lauda nici macar cu o fata sarutata pana la varsta aceea. Citeam lectiile despre sarut din “Bravo” si probam miscarile buzelor si ale limbii la incheietura cotului, asa cum scria in revista…

La Navodari am ajuns un om schimbat. Stiam deja ce sunt, stiam ca e rost de vanatoare, stiam locurile de adunare ale caprioarelor, stiam sa dansez (breakdance, cica, stil prins la tara la bunici, unde dansam de rupeam la 3 noaptea pe maidan ascultind Radio Romania Tineret), si in prima noapte la malul marii am dat o raita cu inca un amic mai mare ca mine cu vreo 3 ani intr-o discoteca. Una mare, in aer liber… Max ii zicea. Cu omul meu am baut o sticla de vin, cu omul meu am dat sa dansez, si-am dansat, cu omul meu am luat la ochi o blonda care era in mijlocul unei unitati de fete,toate zalude, in fine, mi-am facut de cap atunci. Cand dansam aveam nevoie de un spatiu de cativa metri patrati ca sa ma pot desfasura… Si cand nu dansam o fixam pe fata aceea de-ai fi zis ca am de gand sa o penetrez intai cu puterea ochilor. Mi-a prins privirile, mi-a raspuns la ele… si la un moment dat au disparut.

Toate. N-a fost mare paguba, imi si faceam calcule ca neaparat trebuie sa fie intre grupurile care aparusera odata cu noi in tabara scolara, deci neaparat m-as mai fi intalnit cu ea. Au mai urmat cateva zile si nopti… cand am vazut-o sporadic. Ba la cantina, ba pe strada, ba intr-un club de biliard… Atunci, cu biliardul, m-a lovit pe mine nevoia de a fuma prima data. Atunci, probabil si de nervi, si de agitatie, ca o urmarisem pe biata fata ca pe spionii sovietici, mi-am cumparat un pachet de lucky strike. M-au vazut vreo doi de la mine din clubul de karate ca nu stiu nici macar sa-mi aprind tigara, mi-am luat cativa dupaci peste ceafa de la unul dintre ei, cel mai mare si ca varsta si ca grad si ca masivitate, si pana la urma, vazand ca nu ma dau batut, m-a luat de-o parte si mi-a spus “bine, ma, daca tot vrei sa fumezi, macar fumeaza si tu ca lumea.”

Si mi-a tinut o lunga predica despre cum sa tin tigara, despre cum sa trag primul fum in mine, cum sa fac sa nu ma inec, numai treburi folositoare la casa unui proaspat fumator. Inutil sa mai spun ca mi s-a facut rau si nu mi-a mai trebuit nici blonda, nici tiutiun, nici dans.

Pana la urma s-a intamplat si minunea. Cam ciudat infaptuita, dar am apucat sa fac cunostinta cu fata ceea. Intr-o seara, cam a 5a de cand incepusem cantonamentul, am ajuns in aceeasi discoteca laolalta cu tot batalionul de karatisti. Eram toti in par, am ocupat o ditamai masa, povesteam, radeam, dansam, pana cand am vazut-o iar pe fata care-mi placea. I-am lasat dracului balta pe ceilalti si m-am dus langa ringul de dans. Aproape o jumatate de ora am sprijinit un stalp de lumina sa nu cada, fixind-o in tot timpul acesta pe ea.

Mai si dansam, de fenta, cate 10-15 secunde, obicei pe care l-am pastrat pana in ziua de azi. M-a observat ca o fixez, m-a fixat si ea, la un moment dat a disparut. Da-i si injura de cate-n luna si-n stele, dar nu ma dadeam plecat de langa stalpul meu, doar-doar mai apuc s-o vad. Mi-era groaza, alte zile de asteptare, alte pande, alte alergaturi in susul si in josul aleii pe care erau vilele taberei.. Nu mai aveam chef, dar nici nu a mai fost cazul. Cum stateam eu nervos ca un taur, numai ce vine unul la mine sa ma intrebe daca sunt din Targu Jiu. Nu stiam cine-i individul si m-a lasat masca intrebarea lui. Cum adica sa vina careva la mine, careva care nu ma cunoaste si pe care nu l-am vazut in viata mea, sa ma intrebe daca nu-s din cutare oras?

Mi-am rumegat nedumerirea si dupa ce-a plecat vreo cateva minute, cand, ce sa vezi, apare cirdul de fete, cu tipul respectiv in coada lor, si se aseaza la masa unde eram si eu cu baietii, numai ca in partea opusa. Sa cad din picioare, fratioare! Astia, derbedeii mei, stiau faza, o stiau si pe fata, ca le impuiasem capul asa cum fac eu cand imi place o fata in mod special, si sarisera cu gura pe mine. “Du-te ba la ea, nu vezi ca pentru tine a venit?” si iar “Ba dobitocule, du-te si vorbeste cu ea, ca ma duc eu daca nu faci nimic!”. Isi gasisera pe cine sa ameninte… cand prinde Paul radacini in beton, poti pune si tunul pe el, ca nu-l urnesti cu d-a dracului. Nu miscam, ma incruntasem tot, urechile luasera foc de luminau in bezna noptii. Pana la urma… Ajutorul a venit de la una dintre fetele care erau cu blonda mea la masa. Ma trezesc cu ea langa mine, cica “Auzi, nu ai vrea sa vii sa faci o poza cu noi?”.

Bag sama, se saturasera si ele sa tot astepte sosirea printului din povesti care sa le ia surata s-o duca la campul cu verdeata unde ceata ingerilor s-a asezat… Dar stai, ca divaghez. Si vine fata asta sa ma ia la poza, derbedeii mei incep sa faca galerie, eu ma duc cam ca mielul la taiere (cam multe intamplari in viata mea in care m-am simtit ca mielul dus la taiere, nu credeti?) si nimeresc intre tipa cu parul lung care ma invitase la sedinta de pozare si… blonda mea.

Pfii, frate, mi s-a latit un zambet pe fata… pune-te Paulica tata intre fete si fa inc-o dobitocenie, ca altfel nu se putea. De unde eram intre doua fete, eu ma reped ca hultanul la cea care-mi placea si o prind de solduri cu ambele maini si trupul jum`ate intors spre ea. “Nu asa, baaaa! ia-le pe amandoua de soooold!” Amicii mei. Care m-au facut sa intru in pamant pentru a n-a oara in seara aceea. Mde, nu pot spune ca nu aveau dreptate, dar nu asa se face.. mai ales cu un sensibil cum eram pe vremea ceea.

S-a dus poza si eu am ramas de vorba cu Andreea, blonda. Si-am povestit cate in luna si-n stele, dar nu mai tin minte nimic. Nici nu mai conteaza. Am condus-o acasa dupa ce s-a dat inchiderea, nu ne-am sarutat, nu nimic (nici n-as fi stiut cand si cum s-o fac), dar a ramas sa ne intalnim si a doua zi, tot in discoteca. Pentru mine era suficient, ma simteam ca Armstrong calcand pe Luna. Noaptea aia n-am mai dormit, am cazut din picioare a doua zi la antrenamentul de dimineata, m-au tavalit toti de nu mai stiam de mine… dar ce-mi pasa, baaai, sunteti degeaba, eu sunt indragostit! Si-asa am tinut-o toata ziua.

La discoteca… Ma trezesc nu cu Andreea langa mine, ci cu fata care ma chemase la poza. Stefania. Hm… Imi povesteste ca blonda s-a imbolnavit, ca nu mai iese asta seara, treburi de-astea. Mie mi-a picat fata, dar ce sa-i faci? Am continuat sa povestesc cu Stefania, si-am povestit, si-am povestit.. ore intregi. La un moment dat am ajuns si pe malul marii, ca se iscase un conflict in discoteca si bravii mei colegi de la karate mi-au spus sa-mi iau talpasita, ca sa nu iasa cu sabii, cu topoare, ca era vorba de bastinasii din navodari si toti stie cu ce periculosi fara mama, fara tata avem de-a face…

Cu Stefania m-am plimbat pe malul marii, printre scoici si povesti, pana cand s-a facut tarziu si m-a luat de mana sa o conduc acasa. Nu, sigur nu aveam vreun habar despre ce dracu se intampla sau ce urma sa se intample, dar cert e ca uitasem de Andreea. Am ajuns la Vila nr. 8, am mai dat o raita de jur imprejur cu Stef… pana cand iarasi m-am lasat cuprins de valtoarea firii si nu m-am abtinut cand, privind-o in lumina lunii si a unor neoane de la restaurantul de vis-a-vis, i-am spus: “Stii, ochii tai ar ucide si un ciub de vipere..” Evident, o mare minciuna. Adica nu era minciuna, ca intr-adevar avea ochi frumosi, verzi batand in albastru, dar replica… era copiata de nu stiu unde dracu, evident din vreo carte.

S-a invartosat toata, m-a strans de mana si-a continuat sa mearga la bratul meu ciripind ca o randunica in primaveri insorite. Inca o tura… si atunci am lansat bomba. nu ca as fi aratat a “Enola Gay”, dar cum am putut sa-i spun asa, nitam-nisam “Te Iubesc”, habar n-am. Nu le aveam cu spritul, deci nu eram pilit, dar eram, poate, imbatat de altele. “Te iubesc”… si s-a intors la mine, mi-a dat drumul la mana si m-a sarutat. Dom`le, nu`s-cum sa spun, dar asa mi s-au taiat picioarele incat am luat-o la vale cu Stefania lipita de buzele si de trupul meu. Slava cerului ca era zidul cabanei in spatele meu… Da, s-a repezit la mine, da, am fost sarutat, da, mai multe… Dar se intamplase, sparsesem gheata. Intors in camera mea, mergeam parca pe nori, pas sa-mi ajunga vreunul la nas. Ce mai conta? Nimic.

Nu vreţi să ştiţi cum fac atunci cînd mă enervez. Nici eu nu vreau să fiu pe-aproape atunci cînd sunt nervos. Ce energii negative îmi stau prin preajmă atunci cînd mă îmbrăţişează demonul nervilor.. ptiu, drace! Aş fi în stare să zbier la un cub al lui Rubik pînă îşi aliniază singur culorile. Dar am o armă secretă. Un ceva care mă linişteşte. Şi nu este vorba despre hohotele de rîs care succed unui discurs politic gigibecalian.

E vorba, în schimb, de.. nişte spoturi. Astăzi, Animal Planet, cu pîrşi, maimuţici şi suricate. Un video dat în aia mă-sii, vorba unuia, am uitat cine.

Melodia e T-Rex – Children of The Revolution.

Ei bine, problema vine cînd mă trezesc că am uitat ideile melodiei. Şi versurile – că după versuri o descopăr: nemernicii de DJ de la radio nu mai anunţă piesele. Decît pe cele pe care sunt plătiţi de către studiouri să le anunţe. Uit tot. Rămîn doar cu cele cîteva acorduri în minte.. şi-apoi să te ţii. “Auzi, tu ştii o melodie – nu, nu ştiu cine o cîntă – care merge cam aşa: tanana tata rati tata tanana? Nu, ă? Să nu ştii, mă, să nu-ţi oboseşti preţiosul bostan..” E ca-n cartierele italieneşti din Bronx: nimeni nu aude, nu vede, nu ştie nimic.

Salvarea stătea fix în mîna mea. Adică în telefonul pe care-l posed, din cînd în cînd, ca un apucat. Că-mi trec informaţiile în el. Două versuri? Pac! la memo. Şi-apoi să trăiască google… Iată primele rezultate ale acestei inestimabile munci documentaristice de cercetător care sunt eu:

Piesa nr. 1 -> Fun Lovin` Criminals - Love Unlimited

Piesa nr. 2 -> Betty Davis - F.U.N.K. (băi ce femeie..)

Nu mai zic de piese că-mi plac de mor, da? Minunat.

^^”Bai, macar briceagu` ala sa-l fi luat cu mine.. Ca o bara de-asta tot o “imprumutam” cumva. Dar o fi aur? De trompeta?”^^

^^”Hem hem, ma intreb, pe-asta l-or avea pe inventar? Ca pe lista marilor obiective de vizitat vad ca nu e..”^^
^^”Da-te mai asa, ca nu vad Arcul de urechile tale, ce naiba!” Un mioritic pe Champs Elysees. As fi preferat un cojoc gecii si un ciomag mainilor infipte-n buzunare. ^^

^^”Nu zic, faina bucatica Venus asta, dar cred c-avea un brand excesiv lucrat, dupa ciotul ramas in dreapta. Mai bine o rubensiana renascentista..”^^

^^”Daca e sa ma iau asa, intuitiv, dupa desenele-asta, am in fata varianta Playboy a antichitatii?!”^^

^^”OK, unde mama dracului sunt acum?!”^^

^^”Cap…de…barbar, perioada imperiului roman… 20-30 i.Hr.. Ce chestie, barbar, da` cu freza caragialesca.”^^

…Totul a fost frumos, pana la plecare. Cand am pierdut avionul. Dar.. Asta-i viata. Am prins 1 mai muncitoresc in Turnul Eiffel, am cascat gura la garguii de pe Notre Dame, am facut pe cointeresantul in fata tabourilor celebre din Luvru, am vazut chiar si o sala de cursuri din facultatea de drept de la Paris (ce mizerie, nene… numai coji de seminte nu aveau aruncate pe jos), m-am dat in elefantei zburatori la Disneyland, am baut tz sticle de Bordeaux, am mancat cornulete si unt si nenumarate feluri de magiunuri locale, am vazut la statui, tapiserii, baldachine, tablouri celebre si cladiri vechi cat sa-mi ajunga o viata, am spus de cateva mii de ori “pardon” si “merci“, am reinventat o noua limba straina, frangleza (“how much costs le ticket for le sommet du tower Saint Jacques?”), am facut bataturi in talpa de la umblat pe cheiurile Senei, m-am mirat in fata palatelor regale si imperiale ale Frantei (“cate neamuri aveau regii astora, frate?! Pai atatea camere?! Cat or fi platit la intretinere, mama-mama..”), m-am oripilat (eh, fac pe desteptul..) la vederea parcurilor frantuzesti – mai mult praf decat verdeata -, i-am plans pe nobilii de odinioara (s-au spetit atata, sarmanii, si-acum prin curtile castelelor lor fac jogging urmasii sanchilotilor).Acum, la intoarcerea in patria-muma, am o singura idee in cap: musai sa ma uit cateva zile numai la OTV, drept cura de dezintoxicare dupa atata cultura aspirata prin toti porii.