E joi noaptea, în jurul orei 1. Merg fluierînd a pagubă prin iubitul meu cartier Titan. Fluieratul e doar în mintea mea – doar nu vroiam să trezesc toate șatrele de jigodii patrupede din toată lumea și să mi le pun pe urme. Deci.. mergeam în stil mucles. Pe înfundatelea. Nici dacă aș fi avut teneși de Drăgășani în picioare nu aș fi călcat atît de stealth, gen.
Era răcoare. O boare de vînt ciufulea copacii din parcul Titănel. O plăcere. Mă îndopam cu un corn cu ciocolată Max și mă benoclam după umbre suspecte. Strada era luminată, dar cine știe de unde sare iepurele? Sau oricare altă vietate, mai mult sau mai puțin sperioasă (odată am călcat pe un arici, era să mă cac. înec, și alta nu)? Liniște, cum spuneam. La un moment dat îmi sar în față doi puști ca la vreo 14-15 ani. Fug mîncînd pămîntul. Primul trece pe lîngă mine ca gagica aia, Katrin, pe lîngă New Orleans.
Am rămas un pachet de mușchi. Pregătit de ce era mai rău. Aveam un factor de stres 9** – vă mai aduceți aminte cum e ăla? O să-l explic mai jos. Unde eram.. a, da. Primul tip trece val-vîrtej pe lîngă mine. Al doilea ins se oprește brusc, mai să mă dărîme. Vocalizează: “Domnu’, domnu’, aveți o țigare?” Eu, de colo, imperial: ”Nu fumez!” Puștiul se uită scîrbit la mine și își reia goana. Eu răsuflu ușurat și dau să-mi văd de poteca-mi spre casă. Nu apuc să fac mai mult de doi pași.
În scîrțîit infernal de roți, mai să sară tabla după ea, o mașină dă colțul la vreo 50 de metri în fața mea. Scenă ruptă din Christine a lui King: mă prinde în faruri și brusc accelerează spre mine! linie dreaptă, beznă. Nu mă decid încotro să fug, să mă dau la o parte. Îngheț. Ca un iepure în lumina farurilor, vorba lui UNKLE. Nu am mai judecat vreme de cîteva secunde. Eram blank, mai plantă ca ficusul pe care-l am acum în living. Mașina accelera. Venea implacabil, ca mongolii sau ca recesiunea economică. Nu aveam ce să-i fac.
La doi metri de mine, a frînat brusc! M-am cutremurat. Ultimul dumicat de corn cu ciocolată a alunecat greu pe gît. Nemestecat. Se simțea ca un gogoloi de plastic îngurgitat prematur. Sau ca o coajă de pîine care o ia la vale pe altă cale decît cea normală. Brrr. Mașina frînează. Apuc să o văd: un Volkswagen Passat. Se oprește.Din ea dau buzna pe toate ușile zece inși, o sută, o mie! Nu, sunt doar patru. Unul dintre ei avea o mînă în ghips. Nu știu de ce am rămas cu detaliul ăsta.
Atelă gipsată.
Bietul om.
Ce o fi pățit?
A căzut. Cu patinele, probabil. Sau cu placa.
La ski?
Cine știe.
O fracțiune de secundă, astea au fost gîndurile mele. Ceilalți inși, însă, nu arătau prea bine. Cam mari, cam umflați. Mult aur la gît. Frizuri inexistente. E greu să dai părului o formă, cînd tu ești chel, tuns la zero. Treninguri de firmă am mai văzut. Și priviri.. doamne ce priviri!
Am început să tremur. M-a prins o panică de parcă m-ar fi hăituit trei-patru cîini vagabonzi.
“Ăsta e!” “Nu-l lăsa!” “Pune mîna pe el!” “Ține-l bine!” “Vezi să nu aibă cuțit!” “Nenorocitule, ce-ai făcut mă?!” “Ai dat de dracu!” “Vasile, stai bă mai în spate, vrei să rămîi și cu mîna ailaltă ruptă?!” “Ține-l!” “Bagă-l în mașină!!”… și lista poate continua.
Mie mi-a stat inima. Mi-a trecut viața prin fața ochilor. Cei trei nemesis se agitau în jurul meu.. Mă prinseseră de mînă, mă trăgeau spre mașină. Eu eram inert. Am rămas în aceeași stare de prostrație minute bune. Chiar și după ce unul dintre malaci nu a mai rezistat și a izbucnit în rîs.
“Nu mai pot să mă abțiiin, ahahahaha”, a spus. Mi-a dat drumul. Și ceilalți au făcut la fel. Unul dintre ei s-a uitat zîmbind la mine și mi-a spus “Stai liniștit, prietene, glumeam și noi.” Mi-a dat o palmă amicală pe umăr. M-am clătinat, nu înțelegeam ce vrea. S-au urcat în mașină și au plecat mai departe. Dacă nu apărea o altă mașină la orizont, m-aș fi așezat în mijlocul străzii, pînă-mi trăgeam răsuflarea. Că nu mă mai țineau genunchii. Dar așa.. Am fost nevoit să-mi car trupul chinuit de tremurici pînă pe trotuar. Și de-acolo în casă. Mi-a luat.. vreo jumătate de oră. 50 de metri. Dar am supraviețuit.
—————–
Notă 1: de ce eram pe șosea și nu pe trotuar de la bun început? Pentru că noaptea e indicat să mergi pe mijlocul șoselei. Ai vreme să vezi orice amenințare la adresa persoanei tale.. în timp util. Dacă ești pe trotuar, nu apuci. E prea mic spațiul de la tufiș la tine.
Notă 2: Factor de stres 9 – e atunci cînd ești atît de tensionat și de emoționat încît nu poți să-ți bați un cui în fund. Sfincterul mult prea contractat.
