Exceptionalul din Cotidian

Mi-aduc aminte că ceea ce mi-a sărit în ochi, atunci cînd am văzut-o întîia oară, au fost picioarele. Drăcia dracului, chestiile alea nici măcar nu se puteau numi picioare – catalige mai degrabă. Lungi rău. Cînd a intrat pe terasă a făcut-o de parcă intra pe tarlaua cu dovlecei a bunică-sii. Paşi largi, şoldul în pendul stînga-dreapta, blugii stăteau să plesnească-ntre picioare: avea fata un cap-compas de roşior la paradă. Un metru douăzeci pe puţin, dacă ar fi avut careva răbdarea şi prezenţa de spirit să-l măsoare. Acum că stau oarecum strîmb (am un nenorocit de scaun cu orientare de stînga) şi judec drept, curăţat de hormoni, nu era cine ştie ce frumuseţe.

Picioarele ce-i erau lungi, vînoase – textura blugilor nu putea ascunde joaca muşchiului nărăvaş. În rest.. sînii semănau cu o roşie turtită de-o mînă descreierată. Nu-i vorbă, se vedeau. Erau palpabili. Dar se vedeau întinşi, nu ţuguiaţi. Vorba aia bătranească era făcută pentru ea: din faţă zimbru, din lateral timbru. Nu mai zic de zîmbet: avea un stil.. ceva de speriat: buzele se dădeau pe spate, dinţii avansau înainte, totul semăna cu nişte teste înaintea filmărilor la “Alien”.

Să nu mint, nu era deloc urîtă sau ne-apetisantă. Dar aşa-s eu, pricinos. Mai tîrziu, cînd am apucat să-i iau fundul la ţintă cu privirea, m-am lămurit şi acolo: coapse fusiforme, formate, dar cam absente. Nu erau deloc bombate. Existau, dar trebuia să te pasioneze femeile trase prin inel că să-ţi placă şi fundul ei. Bine, de ce să mint… mie, în seara respectivă, îmi plăceau toate fundurile din lume.

 Fiinţa răspundea la numele de Cristina. M-a costat două ture de prezentări să înţeleg numele. Noroc cu un amic ce-a venit mai tîrziu, după ea, altfel m-aş fi făcut de poveste întrebînd-o a treia oară cum o cheamă. E drept, băusem vreo două beri şi, nemîncat fiind, deja îmi fila o lampă, dar.. asta nu e o scuză suficientă. Cristina venise alături de noi la invitaţia unui amic comun, care… Acum pe bune, vă interesează detaliile?! Ştiam eu că nu.

Ei bine, în seara aia – pe terasă -, m-am ocupat de Cristina. S-a aşezat în faţa mea iar ai mei amici trecuseră pe discuţii microbistice. Pe chestia asta mi-am îndreptat toată atenţia, fără remuşcări, spre individa de vizavi. I-o luasem înainte cu două beri, am mai ras vreo două cîtă vreme ea se chiora în meniu (n-am înţeles niciodată de ce femeile trebuie să citească tot meniul, cap-coadă, dacă ştiu de la bun început ce vor să comande) şi-apoi s-a pornit discuţia.

 Hermeneutică, incognoscibilitate şi metafizică indubitabil absconsă. Nu mai ştiu ce dracu am zis eu, legat de toate subiectele astea, cert e că ea îmi dădea dreptate ca mai apoi să mă critice. Un fel de “Aşa-i, dar nu ai dreptate.” Fir-ar să fie, a avut noroc că băusem înainte şi eram împăciuitor, altfel aş fi luat-o de gît şi-aş fi pus-o pe calea ferată cu forţa, înaintea rapidului de Constanţa. Iarăşi mint.. fata avea partea ei de dreptate – pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, băteam cîmpii. Dar nu puteam să i-o dau -dreptatea- fără bătălie, nu? Că de-aia-s bărbat, să îmi susţin părerile pînă-n pînzele albe, oricît de tîmpite-ar fi.

Ca să simplific lucrurile, seara a decurs merveios, pînă cînd a trebuit să ne cărăm pe la căşile noastre. Spre surprinderea mea (jur că nu-mi doream asta – mint), Cristina locuia în apropierea mea. Deci gaşca s-a împărţit în două. Eu cu ea spre cutare cartier, ceilalţi unde au văzut cu ochii. Pe drumul spre casă trebuie să recunosc… i-am pus o mînă pe picior. Dar mi-am cerut în secunda doi milioane de scuze: nu eram suficient de beat cît să nu-mi pese ce părere-şi face despre mine. Partea amuzantă – zic acum – a apărut cînd am ajuns la mine acasă. Eram peste stradă şi mi-a comunicat cu glas tremurat că nu are schimbat. Ghici cine a fost cu tupeu ca Ceauşescu şi-a zis “rămîi la mine, atunci”? Mda, subsemnatul. Şi-a rămas.

A rămas la mine. Noaptea aia o să-mi rămînă veci pururea în memorie. A fost simplu: am intrat în casă, i-am făcut turul (nu turul pantalonilor), apoi un sandviş (salam victoria cu roşii şi caşcaval), apoi încă un sandviş. Bucătăria era prea mică pentru noi.. aşa că ne-am mutat în camera mea. Cînd am întrebat-o dacă vrea un tricou de-al meu să doarmă în el, mi-a răspuns în gura mare “da”. Şi şi-a dat sutienul jos, abia apoi şi-a luat tricoul pe ea (sunt unele gagici care întîi se îmbracă, abia apoi se dezbracă). Apoi ne-am întins în pat.

Cînd am întrebat-o dacă mă lasă s-o iau în braţe, mi-a răspuns la fel: “da”. Am făcut gestul, iar domnişoara Cristina s-a înţepenit brusc cu fundul în centrul meu de greutate, ca să zic aşa. Şi-atunci… am dat s-o mîngîi pe-o coapsă. Am băgat mîna prin pantalonii ei. Răspunsul? “Nu, scoate-o, te rog.. Sunt în perioada aia a lunii. ” Apoi s-a întors şi m-a sărutat scurt. Noaptea a trecut greu al dracului.

 A doua zi dimineaţa, la 7, s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi a plecat, acompaniată de sforăiturile-mi ca un cor de porci duși la jir.