Exceptionalul din Cotidian

Zic şi eu ca ăla care, anunţat fiind că i-a murit soacra, pleacă la pădure după lemne, zbierînd ”Întîi munca, apoi distracţia!”

Anul ăsta care-a trecut? Nu pot vorbi despre soarta altora şi despre viaţa altora. M-am ferit ca dracu de tămîie cînd a fost vorba de campanii umanitare, de ajutat semenii, de draci, de laci. Nu c-aşp fi insensibil, ci că-s prea sensibil. Mă apucă nervii, mă apucă gînduri criminale de prea multe ori cînd văd mizeria omenească la un pas de mine. Şi nu am ce face, trebuie să aleg – ori cedez, ori închid ochii şi nu mai văd nimic.

Anul ăsta? L-aş cataloga în primul şi-n primul rînd prin cuvîntul ”balans”. Pe care acum, spre final, l-am găsit într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu vă aşteptaţi la asta, aşa-i? Mai ales voi ăştia care mă cunoaşteţi. Nu vă faceţi griji. Balans, balans, dar tot am alunecat în baie. Nu pe săpun, deşi… În fine, ideea e că mi-am spart capul. Am mai adăugat o dungă la celelalte cu care era deja inscripţionat bostanu-mi. Dacă aş fi fost mai tînăr şi mai şturlubatic, aş fi zis că uite, dom’le, mi-a apărut o păsărică-n cap, pe exterior. Nu mai sunt nici tînăr, nici şturlubatic. Altfel, cu ce să mă mai laud? Mă joc de-a masterul, la antropologie. Sunt îndrăgostit. Plictisit de români. Şi cam atît. Din ce se întîmplă în jurul meu, ce să mai spun? Nu mă mai marchează nimic, dar aştept să înceapă următorul război mondial. Coreea de Nord îmi cam face cu ochiul, sincer să fiu.

Pe lîngă mine lumea se împuţinează, iar cei mai mulţi ajung din fericire (sau din păcate) în faţa altarului. Asta e viaţa.. noi să fim sănătoşi, că belelele curge.