Urăsc cîinii vagabonzi. Haitele de cîini vagabonzi, ca să fiu politically correct. Urăsc landrele, așa cum le văd pe-aici prin Titan, după lăsarea întunericului. Unul după altul, se fugăresc printre mașini, se încaieră, se ling și se coțăie de parcă ar fi la un Woodstock al jigodiilor. Și, uneori, mă aleargă și mă încolțesc și pe mine. Așa cum s-a întîmplat acum două nopți.

Cred că erau cel puțin 10-20 de nemernici cu patru picioare, asmuțiți pe mine.
Plecaseră lansat dintr-un spațiu de joacă dintre blocuri.
I-am mirosit de la distanță.
Blăni jilave, puțind a motorină și-a umezeală de subsol de bloc.
Le-am auzit labele lipăind pe bordură.
Le-am văzut umbrele strecurîndu-se prin bezna nopții, fără un sunet.
Cînd m-au înconjurat, eram pregătit! Poziția “kiba dachi”.
M-au prins în cîmp deschis.
În mijlocul drumului, ca să poată face hora unirii în jurul meu.
M-am apărat ca un leu!
În mîna-mi , desenînd opturi și cercuri în aer, vibra un șarpe maro, cu cap de fier!
Unul – sau poate doi? – dintre cei cîini-jigodii s-a apropiat prea mult!
Șarpele meu a descris un arc, capul de fier s-a înfipt în ceva moale, s-a auzit un pîrîit în noapte!
Cîinele fugit chelălăind, cu botul plin de sînge!
Curînd, și ceilalți s-au retras.
Eu am rămas singur stăpînitor al cîmpului de luptă și al integrității mele corporale..
Nu am apucat să mă dezmeticesc din febra luptei, că au apărut, în depărtare, farurile unui autoturism.
Am încercat să-mi păstrez o imagine demnă, am dat capul pe spate, am scos pieptul înainte, mi-am încordat fiecare mușchi!
Șoferul a încetinit și, într-o fracțiune de secundă, privirile ni s-au întîlnit.
Ochii mei au citit într-ai lui stupoare, surpriză și oarecum teamă.
L-am înțeles.
Era greu de priceput ce făceam eu în mijlocul drumului, crăcănat, cu pantalonii aproape în vine și cureaua atîrnîndu-mi lung în mîna stîngă..