Uneori îmi pare rău că nu cunosc multe vedete. Nu cunosc mulți oameni cu aere. Cu prea mulți bani și cu prea puțin bun-simț. Cu ”harfe”, cum ar zice un amic de la mine din fața blocului. Nu cunosc nu pentru că nu m-aș intersecta cu astfel de personagii caragialești moderne, ci pentru că pur și simplu nu le văd. Sincer spun, mai degrabă îmi sare în ochi un cerșetor, decît o pițipoancă. Mi-aduc aminte că mai demult, într-un hipermarket, era să dea peste mine cu căruțul de cumpărături ditamai tutavela celebră pentru rolurile jucate în niște telenovele “de casă”. N-am schițat niciun gest: femeia aia nu era acolo, nu exista. S-ar putea spune că am un radar în fund, lasere-n ochi și parabolice-n urechi, cînd vine vorba de oameni de ocolit.
Dar să nu mă lungesc. Ideea e că nu mă interesează figurile de VIP. Apoi citesc un material la Simona Stănescu pe blog și-mi dau seama că mai sînt oameni pe lumea asta, oameni normali, care nu pot să închidă ochii atunci cînd văd mîrlănia picată de la coada vacii fix în merțanul sau în beamveul de serviciu. Parafrazînd o mare vorbuliță de pe plaiurile mioritice, s-a urcat scroafa-n copac, ca să coboare gata coafată, epilată, parfumată, manichiurată, luiviuitonată, tatuată, paietată și smacuită. După ce-am citit istoria de care aminteam mai sus, am stat oleacă strîmb, ca să pot judeca drept, și-am ajuns la concluzia că, pînă la urmă, tot ca mine e: VIP-urile de carton și figuranții trebuie ignorați, nu duși la școală. Pentru că nu zic, textul Simonei Stănescu are schepsis, e frumușel împachetat, dar seamănă mai degrabă cu o urechere dojenitoare din partea doamnei învățătoare pentru un bastonaș desenat strîmb la caligrafie, decît cu o morală, un semnal de alarmă, un “heads up, boule, că duci societatea în rîpa depravării”.
Simona Stănescu se plînge că VIP-urile made in Cucuieții din Deal au pretenția de a fi apreciate nu pentru cum au ajuns vedete, ci pentru că sînt vedete. Și că cică nu au făcut nimic pentru omenire, dar pășesc țanțoș cac urcanii. Și că replica aia genială ”știi cine sînt io?” nu are nicio valoare. Ba are. În lumea lor – care nu e lumea noastră -, replica are forța unui ciocan pneumatic în moalele capului. Și efectul unei diplome obținute la Oxford lîngă una scoasă de la Spiru Haret, dacă e să ne băgăm în spectrul academic. Pentru oamenii despre care este vorba în poezie, atitudinea asta nu sare din context, e normală ca soarele pe un cer fără nori. Ăia așa trăiesc, așa se poartă. Iar ca să ai ce le face, nu poți spune că ești îngropat în alternative. Ori îi ignori, ori îi înjuri și le trimiți o directă-n foanfă, ori te ploconești. Este prea tîrziu să-i urechezi ca pe băncile generalei.
De ce nu-s de acord cu dojana? Cu ”să nu uităm de unde am plecat, să nu uităm că sîntem oameni”? Pentru că una dintre marile libertăți de care se bucură oamenii, între multe altele fără rost sau prost gestionate, este dreptul de a fi nemernic.
Nimeni nu are dreptul de a fi nemernic iar dojeana mea nu era pentru "aia mari" ci mai mult pentru noi, astia de zi cu zi, de uitam cu totul de noi! Cu alte cuvinte, am impachetat dojana VIP-urilor in dojana pentru mai multi!
Nimeni nu are dreptul să fie nemernic.. Asta o spunem noi, care susținem că nu suntem astfel. Dar în momentul în care nivelul de nemernicie pe cap de locuitor e în creștere, cînd această ”calitate” apare spontan la un număr mare de indivizi, cînd minoritatea devine majoritate.. nemernicia devine drept. E ca-n politică: azi ești disident, mîine vii la putere.
Și, Simona.. ăia care uită de unde au plecat, uită și gata. Mi se pare în primul rînd o chestie de alegere, în al doilea rînd selecție naturală. Nu mi-ar părea deloc rău ca numărul ticăloșilor să crească, dacă bun-simțul ar evolua în tabăra cealaltă.
e si anticocalarismul un curent fashionable, ti-o spune un expert PR(c)