Exceptionalul din Cotidian

Am ajuns microbist dintr-o întîmplare. În clasa a 5-a (1994, adică), eram legitimat la clubul de karate Dinamo Slatina. Eram deja veteran, aveam trei ani la activ. Ei bine.. în vara aceea s-au făcut treninguri pe comandă, cu numele clubului inscripţionat pe spate. A fost suficient să merg o singură dată la şcoală, îmbrăcat în echipament, ca să mă eticheteze dragii mei colegi drept ‘dinamovist’, deşi eu habar n-aveam cine-s ăia.

Afară de încă un coleg de clasă, restul erau ori craiovişti, ori stelişti. Băieţii m-au prins repede în miştouri şi azi aşa, mîine-aşa.. Pînă la urmă mi-am asumat identitatea, s-a lipit eticheta de mine şi-am căzut în habotnicie. Da, bă, sunt dinamovist, acu’ lasă-mă în pace, bre (sărisem nişte etape atunci – într-a cincea nu mă interesau maşinuţele sau fotbalul, ci fetele – eram îndrăgostit lulea de o colegă de clasă).

Lucrurile au evoluat neplăcut pentru Dinamo, în anii următori. A fost scandalul cu Vasile Ianul, au plecat jucătorii mari care măi rămăseseră, după World Cup ’94.. Eram abonat la Sportul Românesc, pe vremea cînd patron era mogulul media Dumitru Dragomir (iar columnist de primă pagină era Corneliu Vadim Tudor – dar ce ştiam eu pe-atunci?) şi adunasem sute de numere din ziarul ăla alb-negru, ba chiar cîte două-trei exemplare atunci cînd Dinamo Bucureşti bătea pe cîte cineva mare, chit că se întîmpla rar de tot.

Devenisem mare microbist, într-a 9-a şi a 10-a pictam toate caietele cu sigla echipei şi înjuram în surdină, că prin ’97 – ’98 Dinamo era ciuca bătăilor în campionat, cu antrenori ca Viorel Hizo şi Cornel Ţălnar. Am prins în faţa televizorului dezastrele cu pescarii de la Knattspyrnuffelag, cafteala luată de la Steaua (5-0 în Ghencea), umilinţa istorică din meciul cu Foresta Fălticeni.. Apoi au venit anii 2000 şi titlurile cucerite.. cupele, eventul cu Dinu şi Andone, bucuria de după meciul cu Everton, nu mai spun de cîteva derby-uri în care au tăvălit pe jos cu Steaua şi cu Rapid.

Eroii mei s-au numit Mihalcea, Niculae, Dobre, Tararache, Petre, Mutu, Dănciulescu, Niculescu, Alexa, Contra, Tîlvan, Hîldan, Kiriţă şi mulţi alţii care nu se compară cu veteranii de demult, pomeniţi aici de Marieta, dar care mi-au dat bucurii, cîndva. Ziceam acum vreun an că mă las de microbism, pentru că nemernicii de jucători ai lui Dinamo nu merită să fie susţinuţi, mama lor de beţivi şi curvari. Dar nu e chiar aşa. Am susţinut echipa într-o perioadă de umilinţe, am susţinut-o mai tîrziu, cînd era spaima adversarilor… Nu pot să nu-i susţin. Asta-i viaţa, ca o roată. Win some, loose some.

Există o vorbă în folclorul fanilor:

Suporteri pentru culori, nu pentru jucători.