Exceptionalul din Cotidian

Pe scurt, mi-am luat sarcina să scriu aici despre starea de fapt din ţara asta şi despre ce s-ar putea face pentru un reviriment naţional, pentru o evoluţie a spiritului, nu o involuţie a moralei ş.cl. După ce vei citi toată poliloghia asta, o să zici că s-a tîmpit olteanu’, vrea ca soluţie înc-o revoluţie. Amice, poate văd lucrurile într-o lumină mai radicală, dar m-am săturat ca în fiecare an să mai apară nişte campanii de re-deşteptare naţională bazate pe aceeaşi idee frecată pe toate părţile pînă a ajuns ca un bişon ţinut o juma’ de oră în maşina de spălat. Ideea genială cum că “nu mergem în direcţia cea bună, ce credeţi că ar trebui să facem?”. Ei bine, la mine lucrurile sunt clare şi merg pe palpabil şi acţiune.

În concepţia lui Dan Voiculescu, România Tăcută este acea parte a populaţiei plină de oameni capabili, cu aspiraţii înalte, cu glagorie în cap, o avere de cunoştinţe şi fără apariţii pe prima pagină a revistelor glossy. Oameni care s-au săturat de mioriticisme, dar n-au ce face aşa că bagă capu-n nisip ca struţu’ şi trec prin viaţă ca nişte fantome de lasă-mă-să-trăiesc. La ăştia eu i-aş adaug şi pe toţi românii “comuni”, care nu se pot identifica cu cine ştie ce idealuri, care n-au mintea brici, însă ştiu ce vor şi aia e să trăiască liniştiţi. Problema e că nu prea pot, din cauza majorităţii formate din tabloidizaţi.

Ionuţ Iancu a găsit soluţia în persoana lui Crin Antonescu. Cică omu’ ar fi pus în mişcare energiile latente care zac în toţi românii sătui. Dacă e să mă iau după Ionuţ, Crin ar putea fi capul coloanei a cincea a renaşterii naţionale, cel care va conduce minoritatea quality în războiul cu majoritatea de neam prost. Hai să fim serioşi, Crin are acelaşi spirit gregar şi pontos, împănat cu truisme şi mici “goange” vrute a fi vorbe de duh, dar FĂRĂ miez concret (concret, nene, nu “trebuie să facem ceva, trebuie să facem să ne fie bine! să începem prin a avea bun-simţ!”. Al dracului de bun-simţ, aşa-numita Românie Tăcută tot are bun-simţ de zeci de ani încoace!) pe care-l urăsc eu cel mai mult la români.

Zice Oana aici că ce frumos ar fi să dezbatem, să începem acţiuni civice, ONG-uri, work-shopuri. Nu zic nu, e bună şi vorba lungă, dar să nu uităm că de mai bine de 15 ani loialiştii vorbesc pe acelaşi ton despre aceleaşi rahaturi, zi de zi. Manelele sunt naşpa, cutare e prost, ţiganii-s hoţi, tabloidele tîmpesc, piţi sunt superficiale, banu’ face pe om, indiferenţa ne omoară, noile generaţii sunt retardate, numai eu judec bine şi zic că trebuie să facem ceva – mă crezi, e ok, nu mă crezi, dă-te dracu. Nu asta prinde la români. Poţi critica tu cît vrei, dar dacă nu-mi spui mie, nea Sile de la 3, ce să fac şi dacă nu mi-o spui în aşa fel încît să mă scoale din blegeală, amice, e egal cu zero. Eu o să mă întorc la berea mea la pet, la meciul de rahat din Divizia A şi la eventualele meciuri de box cu nevasta.

Şi asta-i pentru că românii-s o naţie pur şi simplu prea traumatizată şi prea debilitată după 60 de ani de comunism ca să ştie ce-i aia conştiinţă civică. Aduşi în genunchi de careul de aşi Pauker – Dej – Nea Nicu – Nea Nelu, românii au nevoie de electroşocuri, de şuturi în coai.. cojones, de nişte injecţii cu nerv. N-o să-mi spui mie că o naţie învăţată de peste o jumătate de secol să meargă cu capul plecat, să spună bancuri în şoaptă şi să cîrtească doar de peste hotare e în stare să se pună pe picioare în cîţiva ani. Şi cu vorba bună. La Revoluţie şi imediat dup-aceea au fost nişte momente propice, cînd mioriticii au ridicat capul şi-au strigat că vor una, alta. Au fost suficiente nişte măciuci pe cîrcă de la alde prietenii poporului, minerii, ca să cadă iarăşi în prostraţie şi-n starea de cioban împăcat cu soarta, mioriticism din care n-au mai ieşit nici pînă astăzi.

Ştii cum e, amice? Orice învăţ are şi dezvăţ.

Te enervează că în metrou, din zece oameni doi sunt aghesmuiţi bine, patru citesc tabloide, doi pipăie gagicile, unul ascultă manele la mobil şi ultimul stă cu capul plecat înghesuit într-un colţ, c-o moacă de miel dus la tăiere? Pune mîna, cheamă un prieten şi aruncă 30 de lei pe un tricou pe care să scrii mare şi vizibil “Manelele sunt de rahat” sau “Citeşti tabloide? Ai tîmpit!” şi pune-te în faţa respectivului. Asta dacă n-ai tupeu să-i zici de la obraz. Sau vino cu casetofonul după tine şi pune muzică clasică lîngă individul care lălăie ultimul hit al lui Guţă cu gura pînă la urechi.

E plin oraşul de stenciluri care mai de acre mai inspirate, dar n-am văzut unul să scrie “Nu fi prost! Nu fi ignorant, idiotule!“. Ia să văd mesajul ăsta pe pereţii blocurilor din Titan, ştii cum mi-ar creşte inima?! Una din micile chestiile care mă seacă e şpaga. Românii (zic de cei mărunţi, nu de ”somităţi”) dau şpagă pur şi simplu de lene. Din comoditate, să nu mai stea la o coadă, să-şi facă nişte acte peste rînd, să nu-şi piardă carnetul dacă i-a prins poliţia un pic chitrofoniţi la volan. Şi-apoi se plîng că sunt NEVOIŢI să dea şpagă. Nu, nene. Ai telefon şmecher să te dai mare la gagici şi prieteni? Ia de înregistrează discuţia şi toarnă-l pe micuţ. Normal, o să zici “da’ de ce să fiu eu singurul prost cinstit din ţara asta?”. Cinstit, nu bag mîna în foc, dar prost..

Dacă vezi o tută că aruncă pe jos cutia goală de farduri şi cinşpe şerveţele, fă o pauză de la filat craci şi zi-i nene de la obraz şi din inimă un “fă proasta dracu, aşa faci şi la tine acasă? Ia-le de jos!”. Dacă în schimb e un individ, arde-i una după ceafă şi zi-i să fie un dulce şi să îşi arunce rahaturile la coş. Pînă acum ce se întîmpla? Înjurai în gînd, apoi ajuns acasă mai trînteai un post pe blog despre cît de ţărani sălbatici sunt românii comparativ cu, eu ştiu, cutare naţie vizitată. Nu, tată, nu aşa se face treaba. Dacă te ţin balamalele (şi sunt convins că pe mulţi i-ar ţine, dacă n-ar fi atît de închistaţi în mentalitatea “la ce bun, şi-aşa nu rezolv nimic“), te duci la om şi-i bagi mîna în gît. Fie verbal, să te-audă, fie la propriu. Altfel NU MERGE.

Aveam pe vremuri, la bunici, un cîine. O ditamai jivină, mare, neagră, flocoasă, dar leneşă şi proastă ca un bou ţinut trei zile în focurile montei. Nu aveam copii de vîrsta mea, aşa că mă jucam şi eu cu ce apucam prin curte, iar ”Cioara” era primul pe listă. Numai că nu se simţea să mă bage şi pe mine în seamă. Îl chemam, îl momeam cu pîine, mişca neam. Cînd nu mai puteam de nervi, ştii ce făceam? Luam un băţ şi-l înghionteam, şi-i băteam darabana în cuşcă şi-l ameninţam pînă cînd la un moment dat, se enerva şi sărea la mine. Odată am exagerat cu băţul şi m-am trezit cu pulpa la cîine în gură. Greu am scăpat, după nişte jălăveţe pe spinare-i. Ce să vezi, după momentul ăla a început să se agite instantaneu cînd mă vedea. Mîrîia, îşi arăta colţii, sărea în picioare şi dădea ture în jurul cuştii, brusc agitat, brusc alert. Eram prieteni încă, dar.. îl cam băgasem în priză.

Ce-i cu povestea asta? Ei bine, jigodia mea de la ţară e românul de toate zilele. Trageţi şi voi concluziile. Eu zic atîta lucru: că vreau şi eu să văd ce idei concrete mai are lumea şi că vreau să văd care zice “hai să facem aia“. Că la tîmpenii şi poante de doi lei vă duce mintea pe toţi.. oioi!