Exceptionalul din Cotidian

Îmi place să mă uit după femei. Pe stradă, mai ales dacă nu am muzica la mine, mai arunc ocheade, mai văd una-alta, mai o gleznă fină, mai un decolteu răzgîiat, mai nişte gene false.. ce să-i faci, trece timpul mai repede. O fac totuşi cu mare băgare de seamă, să nu fiu prins. De fapt, mi-ajunge o secundă să am dup-aia ce pritoci în minte. Şi zic asta nu c-aş avea o memorie vizuală excelentă, sau pentru că mi-ar fi teamă să nu iau una-n foanfă de la gorila care-i ţine uneori trena demoazelei. Pur şi simplu mi-e jenă mie de jena ei. Să te uiţi insistent la cineva în metrou, nu e ceva prea plăcut. Şi asta o ştie toată lumea, că toţi am trecut prin momente în care ne-am simţit ca nişte exponate de muzeu.

Pe lîngă asta, îmi dau seama că gagica poate nu se simte prea flatată că mandea stă geană pe pierce-ul din buric. Sau poate n-are chef de ocheade. Sau poate mă trezesc că face o obsesie pentru mine şi-apoi nu mai ştiu cum să scap de ea. Că mare-i grădina domnului şi mulţi îşi pierd cărările prin ea. Prefer să mă uit liniştit dintr-o parte, să admir, să dau note eventual, apoi să-mi văd de ale mele. Dacă individa are nevoie de priviri dubioase ca să se simtă mai femeie, are cine să i le ofere, cum am văzut eu într-o dimineaţă cînd mă întorceam de la muncă.

Dom’le, aşa ceva.. O femeie în toată firea, nedecoltată, fără paiete, normală, de, s-a aşezat în autobuz lîngă un şantierist modelu’ standard. Îl ştiţi după salopeta albastră pătată cu var şi-alte substanţe despre care mi-e jenă să scriu aici. Cum s-a pus cucoana pe scaun, individul a început asaltul privirilor. Ceva de speriat, mi s-a făcut părul măciucă. Priviri ca nişte mîini întinse la pipăit într-un bordel, priviri de om fugit de la 9, priviri de la o distanţă de 30 de centimetri, priviri fixe, ochii mijiţi, sprînceana înfiorată, buze tremurînde. Omu’ ăla n-avea pic de ruşine şi nu se uita la o femeie, se uita la o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii.

Pot să zic că în momentele alea eram sigur că se va întîmpla o nenorocire.  Vă dau cuvîntul meu, mă simţeam eu agresat, deşi ăla nu avea nicio treabă cu mine iar femeia nu-mi spunea nimic. M-am enervat atît de tare încît stăteam şi eu cu ochii ficşi pe şantierist.. deşi nu ştiu ce aş fi rezolvat. Pe indivizii ăştia i-aş bate peste coaie cu urzica (bine, nu eu.. un angajat al statului) aşa cum pe violatori i-aş castra chimic. Înţeleg, ai acasă o başoaldă ca muma pădurii. Sau mai rău, n-ai pe nimeni, că nu te vrea nimeni. Ok. Uită-te după craci şi ţîţe, nu zic, dar nu te vîrî descheiat de-a gata la şliţ în sufletul omului. Nu înţelegi din bun-simţ, nu înţelegi cu vorba frumoasă? Atunci roagă-te ca ţinta să nu umble cu shuryu-ul după ea, cum aveam eu o colegă în facultate.

Femeia de care vă povesteam n-a clipit nici măcar o dată pînă nu a coborît individul. Abia atunci am auzit-o respirînd. Eu am rămas gîndindu-mă că-i rău, rău de tot să fii femeie. Chiar şi numai pentru privirile astea, că de altele nici nu mai zic.