Şapte mai 2001…
a fost o zi mare în istoria calendaristică a personajului Paul Cristian Dimulescu. În ziua aceea am împlinit magica vîrstă de 18 ani. Să nu creadă careva că respectiva schimbare de număr a însemnat ceva special pentru mine, afară de simbolismul intrinsec al celor două cifre. Eram MAJOR, puteam vota, puteam consuma alcool în toate barurile şi speluncile de pe teritoriul ţării româneşti, ba chiar şi-n alte cîteva locaţii din lumea largă, puteam cere ţigări la orice chioşc fără să provoc priviri chiondorîşe de la vînzătoare, iar în cazul în care vreunei cucoane sărite bine de-o anumită vîrstă i se punea pata pe mine, putea să mă înghesuie în vreun colţ fără teama că s-ar putea trezi mai tîrziu cu avocatul şi-o citaţie la uşă, pe teme de pedofilie galopantă.
Nu are rost să mă dau uşă de biserică: eram dedulcit la unele mici plăceri ale vieţii încă înainte să trec de 18 ani. De băut, mai beam, de fumat – oho! numai ţigări bune. Red & White, Winchester, Hollywood, LM, iar la ocazii speciale cîte un Rothmans sau Dunhill făceau casă bună cu mine – ştiam eu de unde să le procur. E drept, eram încă virgin, dar asta nu mă împiedica să am o reputaţie de afemeiat printre cunoscuţi. Reputaţie fabricată, dar reputaţie. Ce mai contau micile detalii tehnice?!
Petrecerea mea…
de majorat nu a avut nimic special faţă de alte milioane de petreceri similare. Se putea să fie mai bine, se putea să fie mai rău. A avut, însă, nişte particularităţi, iar în istoria care urmează o să încerc să le scot, rînd pe rînd, la iveală. În primul rînd, e cazul să fac cîteva specificaţii. Prima şi cea mai importantă: pe 7 mai 2001 eram în clasa a 12-a. Ultimul din gaşcă, ultimul din an, probabil, care ajungea la majorat. Pentru că ai mei au avut fericita inspiraţie să mă trimită la şcoală încă de la 6 ani, am fost mereu juniorul de vîrstă, în mai toate comunităţile din care-am făcut parte sau pe lîngă care m-am aciuat. Majoritatea prietenilor mei trecuseră hopul cel mare încă din clasa a 11-a, doar vreo doi-trei dintre ei au devenit bărbaţi în clasa a 12-a. Asta a fost un lucru bun, pe de-o parte: majoratul meu a fost ultimul eveniment major din liceu, picat chiar înaintea bacalaureatului. Şi toţi se aşteptau să iasă o circotecă mai ceva ca bacanalele şi saturnaliile romanilor.
Care toţi?
Păi eram o adunătură, dom’le.. numai unu’ şi unu’. Era, într-o ordine total aleatorie, George Bălan, zis ”Bălan”, un tip zăpăcit despre care mai toţi spuneau că nu e pe treaba lui. De, avea omu’ momentele lui de derapaj, dar era de-al nostru. Bălan avea prietenă, o tipă mai mică decît noi, despre care aveam obiceiul să spunem că-i suge toată vlaga, plus ceva de prin portofel. Nu mai ştiu cum o chema, o să-i spun Cristina. Apoi era Alex Polch, zis ”Dispe”, zis Pintescu (să trăieşti, bă! Poliţia e cu noi!), despre care am mai vorbit eu prin blog în repetate rînduri. Alex era craiul grupului, primul cu prietenă stabilă, primul cu a doua prietenă stabilă şi tot aşa. Mă rog, propriul lui majorat, petrecut cu fix un an înainte de al meu, l-a prins între femei, ca să mă exprim poetic, şi prezentă acolo a fost o singură persoană de sex feminin pierdută într-o haită de hăndrălăi. Care dansau la bustul gol pe muzici greceşti. Ca să-mi fac un punct de glorie, eu am fost singurul care a manevrat ceva cu fata respectivă, spre nervii celorlalţi şi spre deliciul unui cîine lup (al lui Alex) care ne pîndea din boscheţi.
La coasta lui Pintescu stătea, mare cît o zi de post, Mihnea, văr-su. Mare, că îşi descoperise apetitul pentru tras de fiare şi vitamine aflate pe lista gri a substanţelor anabolizante. El nega, şi neagă şi-acum, dar.. prea s-a făcut brusc cît Arnold. De-aia îi şi ziceam Pornoştaru’, spre bucuria-i neţărmurită. Mihnea avea prietenă, una cam sărăcuţă cu duhul. O bîrfeam între noi urît, ba chiar îi scornise careva o poreclă de ruşine pe care refuz să mi-o amintesc, în această poveste onorabilă. Apoi era Alin, tovarăş de-al meu într-ale Rondului de Noapte cu Exarhu şi britanicul găştii într-ale umorului – le trîntea omul ăsta de n-aveai aer, bine că zicea doar de alţii, nu de-ai noştri. Alin avea o prietenă, Anca, parcă. Ce-i mai făcea, ce-o mai hingherea.. Dar de, aşa-s bărbaţii, cînd simt c-au prins o gagică-n mreje se poartă, preventiv, cam ca americanii în Irak. Apoi venea Ciprian la rînd, Ilici, pontosul. Clinciurile cu el mi-erau cele mai dragi, deşi de fiecare dată ajungeam la înjurături şi la pumni în coaste, de trebuia să ne despartă cu forţa alde Alex. Ciprian n-avea prietenă, cred că încă mai era îndrăgostit de Britney Spears. Şi mai eram şi eu.. mocofanul. Singur-cuc, dar cu prieteni de bază.
Locaţia…
petrecerii mele de majorat a fost aleasă de taică-meu. Nu am avut prea multe de comentat, din motive pe care-o să le înţelegeţi lesne. În Slatina anului 2001 existau un bar şi-o pizzerie şi două discoteci, Bastos şi Arena. În Bastos mergeau numai conlocuitori, se lăsa aproape în fiecare seară cu scandal şi mascaţi la intrare, iar moţ peste toate astea.. selecţia de muzică era în proporţie de 101% formată din manele. Arena era cam după acelaşi tipic construită, numai că pe lîngă manele se mai strecura şi cîte-o piesă ”normală”, mascaţii veneau aici mai rar iar locul era mai spălat şi frecventat de oameni care nu-ţi puneau shuryu-ul la gît din prima.
Adevăraţi cavaleri, preferau spray-ul paralizant în ochi. Cu alte cuvinte, o locaţie decentă. Ei bine, tata a ales Arena – nu pentru că era mai sigură, ci pentru că avea afaceri cu patronul şi se putea învîrti de nişte rezervări mai uşor. Plus că mă putea monitoriza. Aşa c-a făcut ce-a făcut şi m-am ales cu vreo patru mese unde să-i pot parca pe amicii mei, plus cu un cont deschis la bar. Deschis, dar cu limită de 800.000 de lei. Care pe vremea aia erau bani, nene, nu jucărie. După cum se va vedea.
Ne-am adunat…
la discotecă oleacă prea devreme, să prindem cîteva momente de linişte şi voie bună, pînă să dea năvală animalele de companie ale Slut-inei. Asta însemna că atunci cînd am ajuns noi în Arena nu era nici dracu pe-acolo, afară de barmani şi vreo doi-trei tolomaci ca noi.Eu nu eram într-o stare prea bună de spirit şi asta a rămas constanta întregii seri. Nu mă simţeam bine din o căciulă de motive. Era majoratul meu, deci mă simţeam responsabil pentru buna dispoziţie a amicilor mei. Care au venit toţi în păr, s-au aşezat la mese şi-au început să se hlizească unii la ceilalţi, în vreme ce eu făceam potecă de la unul la celălalt, după ”comandă”. Tu ce bei, dar tu, matale stai comod, ţie ţi-e frig, vai mulţumesc, nu trebuia să te deranjezi. Ia cadourile, mulţumeşte, pupă pe unu’, fă o pauză, adu o bere, pupă pe alta, dă peste masă, ia fursecuri, pune fursecuri.
A, fursecurile.. Oribil. Ca la orice majorat de provincie ţinut în discotecă, a fost musai să am fursecuri şi prăjituri pe masă. Oricît am jelit pe lîngă ai mei, nu s-a putut fără şi pace. Dom’le, eşti într-o discotecă, nu la restaurant! Mai lipseau antreul, sarmalele şi ciorba de potroace ca să mă simt ca la nuntă. Nu mai spun că nervii veneau şi de la faptul că fursecurile fiind pe masă, la vedere, mă puteam aştepta oricînd să pice vreun cunoscut cu celebra replică ”oo, a cui e ziua? La Mulţi Ani, bă, dă şi tu o bere!”. Nu-mi plac situaţiile care scapă din mînă, iar o discotecă plină ochi cu olteni aghesmuiţi nu e carevasăzică un ceai dansant, nici slujba de duminică dintr-un sat amish.
Liber la dezmăţ…
sau ”liber la soileală”, nici acum nu ştiu cum să-i spun nopţii ăleia. Cîtă vreme discoteca a fost goală, ne simţeam regi. Ba am tras şi nişte breakdown-uri pe ringul de dans. Cînd a apărut poporul, odată ne-am mîlcit toţi! Imediat ne-am tras pe fotoliile noastre! Şi dă-i, şi luptă, care cu berea, care cu vermutul, care cu suculeţul, care cu poantele… A fost amuzant, pînă am început să ne chitrofonim. Atunci au început buricismele. Nu mai aveai loc de noi pe ringul de dans, iar lumea era a mea. Nu are rost să înşirui mişcările lascive şi ghionturile date gagicilor şi pauzele de ”eu nu mai pot, aer” şi turele la baie şi..
Partea de rîs a urmat spre sfîrşit, cînd printre puzderia de lume care era în Arena am dat de o fostă febleţe de-a mea, Florina.. Faină fată, cînd o cunoscusem eu era mai rotunjoară. Cu cîteva luni înainte de majorat împărţisem cu ea cîteva ore şi cîteva bănci prin parc, ne cam destrăbălaserăm cumva şi pasămite încă-mi mai păstra un strop de afecţiune, pentru că atît i-a trebuit, să mă vadă în discotecă şi să audă că e ziua mea, că n-am mai scăpat de ea, oricît trăgeau amicii fără prietenă de ea, să mă elibereze. Printre ăştia, un amic din faţa blocului, Motanu. Băiat de cartier, făcea greco-romane şi era mult, dar mult mai iute de pumni decît de gîndire. El fiind un blînd, cînd era vorba de prieteni. Ei, şi ce-mi spune Motanu, cînd vine vremea de evacuat şandramaua? Că să mergem la el, că e singur acasă, mai stăm de-o vorbă, mai de-o glumă, mai bem ceva.
Zis şi făcut! Am dat şfară pe la mese, dar muşterii pentru afterhours la Motanu s-au găsit puţini: Alex, Ciprian, Alin şi colac peste pupăză, Florina. Am dat iute ordinu’ de împrăştiere, băieţii au încărcat în plase fursecurile, eu m-am dus la bar să iau de băut la pachet – că mai aveam pînă la limita de 800.000 de lei – şi de-acolo, cap compas spre hogeacul lui Motanu.
O ditamai orgia porno…
se prefigura la orizont. Că băieţii, aşa parfumaţi cum erau, se găsiseră să-mi dea coate cum că Florina venea cu noi numai şi numai ca să îmi facă mie un ”cadou” umed şi fierbinte. Eu mă enervasem că nu-mi plăcea atîta tevatură în jurul meu, aşa că hăndrălăii mei s-au apucat să facă scenarii şi scenete porno. Cum că s-o ameţim bine ş-apoi s-o luăm pe rînd, drace, ziceai că-s o hoardă mongolă nimerită peste-un schit de călugăriţe carmelite. Ei, bine.. realitatea ne-a dat pe toţi peste cap. La Motanu acasă lucrurile s-au succedat cu repeziciune, cam aşa.
Am ajuns. Ne băgăm toţi în sufragerie. Motanu pune nişte muzici, să descătuşeze atmosfera. Alex descătuşează şi el o sticlă de vin. Se bea cîte un pahar. Ciprian mă trage în bucătărie să-mi spună că n-avem prezervative, frate, trebuie să luăm! Ciprian pleacă împreună cu Alex după prezervative. Eu, Alin, Motanu, Florina ne apucăm să descîntăm vinul. Florina dansează, Motanu se duce să mănînce, eu spun bancuri cu Alin şi înjurăm profesorii, bacalaureatul, ministrul Educaţiei, guvernul, americanii, turcii, gepizii şi legiunile romane.
După o juma’ de oră, apar Alex şi Ciprian cu – nu glumesc – vreo 25, 30 de prezervative în buzunare. Eu îmi fac cruce, Alin mai să leşine de rîs, Florina habar nu avea ce maraton ar fi aşteptat-o după mintea amicilor mei. Se arde becul din sufragerie. Alex se urcă să-l schimbe şi cade cu tot cu masă şi pahare de vin. Motanu vine nervos şi-şi bagă picioarele. Mie mi se face rău de la vin şi ţigări şi îmi iau liber să vomit. Florina nu mai rezistă şi pleacă, scîrbită de purtarea mea bărbătească. Băieţii trag obloanele şi ei şi se cară, dezamăgiţi că singura femeie plecase fără să mişte în front. Eu mă tîrăsc pe canapeaua din sufragerie şi adorm. Motanu se duce să-şi termine omleta şi pleacă şi el la somn.
La Mulţi Ani, Paul! The End.

Ah, ce-mi plac povestirile cu happy-end
Vai. Eu eram mult mi batrana cand am facut 18 ani.
Pe-asta nu o înţeleg, Marie Jeanne..
)
Mai bătrînă… adică mai hîrşită prin viaţă, nu
inocentă ca mine, nu?
ha ha LOL
Baietii astia…
Aşa, ce-i cu băieţii ăştia?!
) Nu-s şi ei un suflet?
Un suflet pervers
Bineînţeles, femeile-s toate avatarii Maicii Tereza reîncarnată.
pai si spiderman?!
)
Aaa… Spiderman e mai tîrziu, în alt episod
Am început şi eu de jos, întîi cu buda-n braţe, ş-abia apoi a venit mersul din perete-n perete!
)
faza misto e că te astepti să simţi declickuri la varste din astea gen 14,18,30 si nimic, nimic…doar povesti neaoşe, neromanţate, chiar banale pe alocuri, dar au si ele farmecul lor ….
Eh, cine zice că trebuie să aşteptăm declicurile doar la astfel de vîrste?
M-am lămurit şi cu ”gura lumii, slobodă”. Spune multe şi prea puţine se pot aplica pe viu.
esti nascut in ziua in care Steaua Bucuresti castiga Cupa Campionilor Europeni.
De-aia mi-e mereu greu să-mi sărbătoresc ziua de naştere
Mi-e dor de tine