Nu dansez. Nu sunt genul care să iasă în oraş strict pentru a dansa. Nu mă lansez pe scenă ca americanii în spaţiu. Dar cînd mă apucă dezmăţul, bîţul picioarelor, apoi să te ţii, vericule. Mi-au spus alţii (eu n-am crezut din prima) că cică eu personal am nevoie de un cerc cu raza de cinci metri atunci cînd încep să mă produc pe ringul de dans. Iniţial am crezut că e nevoie de spaţiu pentru că beut fiind (treaz nu dansez, mi-e ruşine) dau peste ceilalţi dansatori.

Mă înşelam, am nevoie de spaţiu pentru că dansez ca MC Hammer meets Vanilla Ice. Ţopăit. Stînga-dreapta, sus-jos. Nene, mă mişc, nu glumă. Cei din jurul meu nu o percep deloc ca fiind o glumă – nu o dată am fost la un pas să-mi iau neveu’-n foanfă pe motiv că l-am călcat pe x sau pe y pe bombeu. Sau că m-am proptit cu mînuţele-n plămînii vreunei domnişoare care numai cu mine nu venise acolo. Aţi prins ideea, dansez şturlubatic.

Cum am învăţat asta? Simplu: primele melodii care mi-au marcat adolescenţa au fost Ice, Ice, Baby şi Can’t Touch This. Vanilla Ice şi MC Hammer. Şi aşa… pe ele am învăţat să dansez. La bunici, la ţară, ascultînd Radio 3 România Tineret. Ce distracţie. Cînd mă apucam să mă sparg în figuri, erau toate găinile din curte în limbă după mine. Pe urmă m-a luat un prieten la discoteca sătească.. şi acolo dansam ca MC Hammer pe Nicu Paleru şi pe Copilul Minune. Am rupt gura tîrgului.

Oricum… uitaţi ceva fain: Hammer şi Vanilla, în 2009, împreună pe-o scenă. Trăiască bătrîneii!!