Bună ziua, mă numesc Paul Cristian Dimulescu şi sînt dependent de brînză. Şi roşii. Sau invers. Nu ştiu ce s-a întîmplat, cert este că în ultimele cîteva săptămîni dieta mea s-a rezumat la aceste două alimente. Mîncam cîte un kilogram de roşii plus cîteva sute de grame de brînză o dată la două zile. În rest, nu mîncam deloc. Sau mîncam.. ba o bere, ba un mic, ba nişte sărăţele să zicem. Aşa ca, antreu, căci păcătosul gînd tot la o roşie ş-un cub de brînzică visa.

Aşa le-nfrăţeam, mai ceva ca echipele de fotbal pe vremea Pactului de la Varşovia: o felie de roşie cu un cub de 1×0,5×0,5 cm de brînză. Şi mîncam văzînd cu ochii, iartă-mi Doamne cele gînduri necurate ce-mi treceau prin biluţă cînd vedeam cum se scurge cîte-un strop de mijloc de roşie.. Ştiţi voi, partea aia care nu e cărnoasă şi care de regulă se prăbuşeşte de pe felia de roşie cînd mănînci cu furculiţa.

Vasta-mi experienţă-n domeniu mi-a dat prilejul să pot face un top al brînzei. Roşiile trebuie să fie doar coapte bine (cînd mergeţi să le alegeţi, nu le luaţi pe cele care-s prea tari, că riscaţi să fie şi verzi),cu ţugui dedesubt şi parfumate. În cazul brînzei, ei bine, este vorba despre ceva mai complicat. În primul rînd să o luaţi dintr-o piaţă, “de la ţărani“. Ca să puteţi gusta dinainte.

Apoi, să nu fie prea sărată. În funcţie de animal, să fie de oaie, de bivoliţă, de capră, de vacă. În funcţie de tehnica de producţie, să fie de burduf, frămîntată (nu ştiţi ce-i asta, aşa-i? Marfă de contrabandă, cam ca prazul la olteni. Am un amic ce poate face rost de frămîntată – nu-i dau numele, să moară Fiscul de ciudă), telemea, feta. Şi-n rest… Dacă mă întrebaţi de capacitatea calorică sau de indicaţiile medicilor, n-am ce vă spune.

Dar recunosc, roşiile cu brînză sunt printre cea mai bună mîncare inventată vreodată de om.