Sunt lihnit. Mi-e o foame de mor, mă roade ţiganu’ cel mic – ascuns între cutele stomacului – înfiorător. Plîng cu lacrimi de sînge pe la colţurile gurii, acolo unde mi se bat necontenit haite de lupi mai ceva ca-ntr-o poveste horror rusească. Iezuiţii m-ar fi torturat mai puţin, amerindienii s-ar fi milostivit demult de mine… Dar eu încerc să rezist cît mai multă vreme pe poziţii. Stoic, rabd ca Ceauşescu la proces.. ce? Înfometarea!
De cîteva zile încerc să mănînc doar verdeţuri, fir-aş să fiu de Bugs Bunny vegetarian ce mi-s. Am zis că nu se mai poate, musai să renunţ la măcar una – una! – din cutele ce-mi încercuiesc malefic burta. Şi dă-i.. castraveţi. Roşii.. Kiwi.. Salăţi ş-alte minuni ale mamei naturi. Dar vă spun franc, oameni buni.. Nu mai rezist! Vreau o fleică în sînge, vreau nişte cartofi ţărăneşti înotînd în untură, ostropel de miel, pui cu ciuperci şi chiftele marinate, cotlete şi jamboane din cel mai porc ce-a vreodată existat sub soare, vreau ficăţei abia-minţiţi pe jar, shaoarme de-un kil, din care să las dîre de colo-colo, ca-n povestea lui Hansel şi Gretel, numai sosuri sănătoase..
LE: Am cedat. M-a corupt o pizza. Micuţă, drăguţă, sfioasă.. I-am făcut de petrecanie plîngînd. Cu un ochi spre ceruri în aşteptarea unui fulger divin, ş-unul în cutie, să văd cît mai am pîn-o termin. Blestemat să fiu…
foarte tare
)))
yummy