Exceptionalul din Cotidian

Mi se pare inutil sa mai scriu si eu vreo elucubratie legata de protestele de strada de la Chisinau. Vuieste presa, vuieste online-ul, vuiesc colturile strazilor de sopocaielile babelor, la ce sa ma mai apuc si eu sa bat campii despre asta?! In schimb… Mi-am adus aminte cum – cine – eram eu.. in decembrie 1989. Da, bretonatul cu castron din poza de mai jos eu sunt. Fix in 1989. O mana de om (n-aveam fizicul impresionant de-acum), cu capul cat restu` trupului si urechi de milioane, pupa-le-as eu pe ele.

Chiar in perioada revolutiei noastre eram la tara, la bunici. Jucam turca.. si ma dadeam cu rotoghila. Da, dom`le, rotoghila! O inventie de-a bunicului meu care mi-a fericit zilele petrecute singur-cuc la tara. Nu stiam inca sa citesc, asa ca toata ziua bateam maidanu`. Cu rotoghila mea iubita: o sanie careia bunicu ii atasase in partea din fata doua roti de la un carut care nu mai era bun de nimic. Si-asa.. ma puteam da cu ea si vara, si iarna, spre spaima gainilor din curte si a copacilor in care, vrand-nevrand, aterizam de fiecare data.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc. Ideea e ca.. aveam inca de pe-atunci sperante in mai bine. Se vede, nu? Ii cred pe basarabeni ca vor sa traiasca mai bine. Ii si sustin, dar “bataliile” alea ale lor seamana mai degraba cu niste cumetrii. Sau cu sarbatoarea aia din cateva sate moldovenesti, unde se-aduna feciorii sa-si rupa oasele, ritualic, intr-o cafteala cu ciomege. Unii dau cu pumnul, altii dau cu blitzul si fac poze de la ..o juma` de metru. O porcarie. In locul lor, as sta acasa. Oricum, oamenii sunt mai preocupati sa sparga, sa fure si sa distruga, decat sa-l dea dracului jos pe Voronin. Daca vroiau asta cu adevarat, nu plecau azi-noapte din centrul Chisinaului.