Exceptionalul din Cotidian

Mi se-ntîmplă deseori să aud cîte-o melodie aiurea-n tramvai, sau autobuz, sau chiar maşină personală. La radio. Băi, cîte-o melodie care mă dă pe spate, de cîte trei ori şi mai bine, ca pe broscuţele din Poveşti Nemuritoare. Îmi intră pe sub piele şi face din mine fix ce vrea – pentru că starea de spirit îmi rezonează cu ce propovăduieşte alde artist pe sunete. Şi-atunci cad în catalepsie minute-n şir… E frumos, să ştiţi. În afară de partea în care eu salivez în crescendo şi bat darabana cu degetele pe unde-apuc şi nu e indicat. Boon. Întotdeauna, cînd îmi revin, îmi pun în minte să caut piesa respectivă pe unde-oi găsi-o (eh, unde..), s-o ţin aproape, eventual s-o îndes în mini-dispozitivul de ascultat muzică.. poate chiar s-o cînt pe la vreun karaoke, deşi n-am luat niciodată-n viaţa mea un microfon în mînă (recitalul de la finalul botezului soră-mii, din 2003, nu se pune la socoteală, era un amical).

Ei bine, problema vine cînd mă trezesc că am uitat ideile melodiei. Şi versurile – că după versuri o descopăr: nemernicii de DJ de la radio nu mai anunţă piesele. Decît pe cele pe care sunt plătiţi de către studiouri să le anunţe. Uit tot. Rămîn doar cu cele cîteva acorduri în minte.. şi-apoi să te ţii. “Auzi, tu ştii o melodie – nu, nu ştiu cine o cîntă – care merge cam aşa: tanana tata rati tata tanana? Nu, ă? Să nu ştii, mă, să nu-ţi oboseşti preţiosul bostan..” E ca-n cartierele italieneşti din Bronx: nimeni nu aude, nu vede, nu ştie nimic.

Salvarea stătea fix în mîna mea. Adică în telefonul pe care-l posed, din cînd în cînd, ca un apucat. Că-mi trec informaţiile în el. Două versuri? Pac! la memo. Şi-apoi să trăiască google… Iată primele rezultate ale acestei inestimabile munci documentaristice de cercetător care sunt eu: