Exceptionalul din Cotidian

O ştiaţi p-aia cu Napoleon Bonaparte român? Aşa mi-a spus bunicu, acum ceva vreme (să fi fost prin ’95?). Că cică micul bandit corsican a fost român neaoş, oltean de prin părţile Băileştiului. Îl chema Ion. Nea P**ă Ion. Cum de unde-i venea numele? Păi de la apostolul ăla cu Apocalipsa. Atributul celălalt? habar n-am.

Pe vremea aia, eram în clasa a 6a şi făcusem deja un cult al personalităţii pentru primul împărat al franţuzilor. Fusese om cu cojones, dom’le.. Mic şi-al dracului, spirt! Citeam tot ce-mi pica în mînă legat de marile campanii napoleoniene şi în scurtă vreme (printr-a şaptea) ajunsesem să citesc tratate militare, nu istorii romanţate ale Vechii Gărzi.

Mă îmbibasem de strategie şi tactică ba de la un Clausewitz, ba de la un Jomini, aşa că după cîteva luni eram în stare să desenez din memorie cîmpurile de bătălie de la Arcole, Austerlitz sau Jena, ba chiar puteam să enumăr pe degete toate corpurile de armată plus comandanţii francezilor în timpul escapadei de pomină din Egipt.

Ce folos.. din toate drăciile pe care le-am citit am omis să extrag singura informaţie care nu trebuia ratată: Napoleon a avut un noroc chior. Şi s-a bazat pe el, grupa mare. A avut noroc chiar şi cînd şi-a pierdut armata prin zăpezile Rusiei. Între toate momentele astea, Napoleon Bonaparte a avut nevoie de şansă o singură dată: la Waterloo. Şi a avut şansă şi-atunci. Dar era prea tîrziu.

Singura bătălie care nu trebuia pierdută s-a dus dracului din prostia Împăratului. Pentru că la Waterloo Bonaparte şi-a dat cu firma în cap. Ce tactician, ce geniu! Un boşorog senil şi ramolit, prea plin de el. Şi uite-aşa mi-a mai murit un erou..

(Am citit zilele astea o carte despre bătălia de la Waterloo. Mi-a schimbat total opinia despre Napoleon… Pînă la urmă norocul nu e totul. Trebuie să fii în stare să-i bagi mîna-n gît şi să strîngi bine, ca să te urmeze, nu doar să-ţi arate coada.)