Exceptionalul din Cotidian

Zice-se ca in vremuri imemoriale, cand se imbracau oamenii cu nouajnoua de oca de fier, iar femeile le agatau diferite carpe colorate de antebrate, cand poporul facea baie o data pe an – si atunci din cauza ca-i prinsese ploaia in camp deschis – iar experienta se calcula in capete taiate, niste indivizi care probabil n-aveau ce face intre doua cruciade* au venit cu niste conceptii cel putin interesante legate de “onoare” ca si principiu.

Cica – si aici ma asez mai bine pe scaun, pun un picior peste celalalt, ma hlizesc la Humphrey Bogart care ma priveste sec de pe carcasa unui DVD, ma mai trag un pic de ciocu-mi – principiul asta sustine ca-ti pierzi onoarea in momentul in care ai fost jignit, cu fapta sau cu vorba. Remediul e simplu: ori intorci jignirea si mai adaugi ceva de la tine, ori iti speli blazonul si obrazul in sange. Al tau sau al neprietenului. Trecem cu vederea peste barbarism – nu mai e chiar atat de usor sa iesi cu leuca la drumul mare spre a-ti restabili onoarea, cel putin nu in zonele urbane. Ramane jignirea, returnata cu reverul.

In ziua in care am dat de preceptul asta cavaleresc am avut o cadere de respect. Daca-mi imaginez un cadran ca la autoturisme, cu nivelul respectului de sine in loc de cel de motorina, apoi in ziua respectiva indicatorul arata pe undeva pe la “empty, ba, n-auzi?”. De ce, ai? Pai simplu: mi-au trecut prin fata ochilor o caruta de dati in care am acceptat jigniri si-am ras laolalta cu cei ce le proferasera – fie chiar fara sa stie. Ca asa-s eu, inima larga si baiat de comitet. Si c-o doza mare de autoironie, zic. Citind chestia cu onoarea, mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa nu tac, cel putin. Sa am si eu o reactie. Sa porcai, la randul meu. Sa pun in aplicare – la scara potrivita, dar si adaptata – celebra replica** din “Incoruptibilii“: el ma face “fraer“, eu il injur de mama. N-am facut asta, iar acum sunt lipsit totalmente de onoare. The pain, the horror…

Dar stai, frate, un pic. Intr-adevar, nu e rau sa nu lasi nimic de la tine. Inflexibilitatea e o arma, dar nu merge intotdeauna. Ca ce-i inflexibil e si usor de rupt. Nu dau exemple, ca nu e locul potrivit. Nu, asta cu raspunsul dat cu-aceeasi masura, o lege a Talionului aplicata pe injuraturi si jigniri, nu e calea, nici nu duce la vreun adevar. Cel mai bine: taci din gura. Dar nu gandind “las` ca va arat eu voua…”. Asa se nasc micii monstruleti frustrati de mai tarziu, de la ganduri ca cel de mai sus. Nu, dom`le. Pur si simplu taci si vezi-ti de-ale tale. Sunt doua vorbe romanesti neaose care, luate impreuna, prind valoare de sistem filozofic: “Lenesul moare de alergatura, prostul de grija altuia” + “Cainii latra, ursul merge“.

Si daca nu-mi credeti dragele mele vorbe populare la care apelez mai tot timpul, credeti-l pe Schopenhauer. Nu, ma, nu soferu` ala de Formula 1. Nu, nici compozitoru`. Un nemtalau pesimist, dar simpatic. Ce-a zis omul? A zis asa: “onoarea nu poate fi lezata prin ceea ce ni se intampla, ci doar prin ceea ce facem noi insine; caci omului i se poate intampla orice.” Carevasazica, nu lua aminte la micile marlanii ale celor din jur. O sa ai parte toata viata de ele. Ai grija numai sa nu-ti dai tie insuti motive sa te porcai singur. Si asta-i tot. Ura.

—————–
* Cruciadele astea, mare inventie. Cum pe-atunci nu puteai motiva ca ai de facut ore suplimentare la serviciu, meciurile de fotbal nu se inventasera iar berea se servea fiarta si cu bucati de branza in ea, singura cale de-a scapa de clontul nevestii – de cele mai multe ori luata-n batatura din interes, pentru binele conacului – era sa-ti iei talpasita si sa te cari la soare-rasare.

** “You wanna get Capone? Here`s how you get him. He pulls a knife, you pull a gun. He sends one of yours to the hospital, you send one of his to the morgue.”