Exceptionalul din Cotidian

Am o pusculita. Nu e “profi“, ca-i facuta dintr-o cana, dar functioneaza. Nu e fara fund, dar are o deschizatura suficient de larga cat sa-mi bag mana pana la coate-n ea. Acolo-si gasesc adapost firfiricii cei de 10 bani si icosarii cei maruntei de 5 banuti. Mai primesc si de-astia pe la magazine – evident acolo unde au, ca-n rest ma coplesesc in continuare cu gume si carameluri (cred ca o sa-mi fac o pusculita si pentru astfel de mizilicuri, ca m-am saturat de ele imprastiate peste tot prin cea ograda). Si pusculita asta a mea imi alimenteaza la zile de restriste fondurile speciale, destinate cafelurilor la serviciu, biletelor de papagal – pentru RATB – sau pur si simplu maruntul dedicat cumparaturilor, sa nu-mi mai dea cucoanele alea cu permanent ciungi si acadele.

Si-acum ajungem la povestea de-asta seara. Pe la vreo 17, asa, m-apuca un dor nebun sa dau o fuga pana pe Stefan cel Mare. Zic “hai sa iau autobuzul, ca mi-i lene sa tot mai schimb“. Ma uit in pusculita, facuse mot de la cate monede de 10 bani indesasem in ea. Asa ca prin cap imi trece ca un 7,62 magnifica idee de a-mi lua bilete cu maruntis. Greu a fost pan-am numarat 2 lei si 60 de bani, cat faceau biletele, si mai greu a fost sa ma deplasez cu cel chintal de metal in buzunar. Ca zornaia, da-l dracu, nu ar fi auzit nimeni la ce haos primordial era pe strazi la ora aia. Problema grava a intervenit cand am bagat de seama cacu reaua nu mai facea fata, iar turul pantalonilor o luase batjocoritor la vale. Bine ca-l am bombat, altfel ma trezeam cu obrajii inferiori zambind la lume in intersectia de la Titan.

Taras-grapis, am ajuns in statie. Eram invidia hiphaperilor, cu pantalonii-n vine si agatat cu o mana de “sfintiile lor“. Ma duc la toneta de bilete, scot usurat mormanul de monede si le pun victorios pe tavita. “Doua bilete, rogu-va!” Femeia din partea cealalta a geamului scapa un geamat de parc-ar fi fost in chinurile facerii si-ncepe sa numere. Banut cu banut. “Va mai trebuie 10 bani“. Ce faaaace?! Intr-o secunda mi-au trecut prin fata ochilor secvente din casa, cu mine numarand monedele inainte sa plec. “Carevasazica, avem 19 monede a 10 bani plus 14 a 5 bani, totalmente 26 de mii“. Si ma asigurasem ca-s 26. Ma uit la cucoana din vitrina, apoi la cuibul de cioara care-i slujea drept coafura, pufnesc in barba si incep sa ma scociorasc prin chimir dupa inc-o moneda lucitoare de 10 bani. Ca in toate intamplarile norocoase de care nu am parte, am gasit sufletu`.

N-apuc sa dau vestea proasta cucoanei, ca ma si ia la refec. Ceea ce urmeaza e o reconstituire a dialogului, cam lipsita de savoare ca intai m-am enervat si pana sa-mi treaca nervii uitasem deja replicile spumoase.
Vanzatoarea: (fara drept la replica) “Dom`le, uitati aici banii, luati-i, numarati-i, sa nu ziceti ca va pacalesc. Ca vad ca va bateti joc de mine.”
Eu: (siderat) “Pai cum imi bat joc, doamna? Am zis eu ceva?”
Vanzatoarea: (nazal, totusi fara drept la replica) “Imi aduceti mormanul de monede si nici nu-s toti.. Haideti mai repede, ca asteapta si altii..“
Eu: (in crescendo) “Doamna, poate nu ati numarat bine, eu m-am asigurat ca am fix doujsase de mii acolo.”
Vanzatoarea: (inalt, repezit, enervat) “Nu sunt! Dati-mi schimbat sau dati-va la o parte, ca tineti oamenii in loc!”
Eu: (in timp ce scoteam o hartie de un leu din buzunar) “Adica vreti sa spuneti ca nu imi primiti monedele?!”
Vanzatoarea: (mai domol) “Nu am spus asta, mie nu-mi pasa ce bani imi aduceti…”
Eu: (enervat, cu pumnii inclestati) “Pai adineauri mi-ati spus sa va dau schimbat!”
Vanzatoarea: (enervata si ea) “Pai da, ca sa nu tineti lumea in loc!”
Eu: (ca de la tribuna Parlamentului) “Doamna, va rog frumos, nu ridicati tonul la mine! Eu v-am adus banii de bilete, daca nu-s toti imi spuneti cat lipsesc si completez, dar nu mi-i puneti din nou in brate si ma dati la o parte din fata gheretei! Ca maruntul asta tot de la cumparat bilete il am! Vreti sa vin cu tot maruntul pe care-l gasesc pe-acasa si sa va pun sa-mi faceti abonament? Sa vin cu punga de un leu burdusita de banuti de cinjbani? Din cate stiu, banul e ban si nu aveti niciun drept sa-mi interziceti plata cu monede!”
Vanzatoarea: (tace, ia bancnota de un leu si restul, pana la 2 lei si 60 de bani completeaza cu monede)
Eu: (iau biletele si dau sa plec) Hmpf!
Plec.

Da, stiu, m-am tiganit. Poate nici n-aveam motive. Poate era numai si numai vina mea. Dar m-am saturat, dom`le. Maruntul asta e plaga societatii. Jumatate din operatorii economici nu au marunt. Lasi bacsis. Intr-un an pierzi, poate, milioane. Cealalta jumatate iti dau marunt pana te ingroapa: ai de luat rest 80 de mii si ei iti dau o hartie de 5 lei si restul in monede de 5, 10 si – rareori – 50 de bani. Cu care marunt nu ai ce face, ca dai peste cate-o tuta la bilete la RATB care ori de lene, ori de nestiinta, refuza sa-i numere sau o face in scarba, de parca i-ai fi dat cu rahat pe tejghea. Si-apoi.. pentru numele lui D-zeu, ce poate sa aiba ea de facut in toneta aia? Decat sa numere bani si sa dea bilete?

Ma rog… Reversul medaliei a aparut tot azi, tot cu teancul de monede, tot la o toneta de bilete. De fapt de cartele, ca eram la metrou. Scot banutii, ma vede cucoana de la tejghea si mai-mai sa ma ia in brate sa ma pupe, si alta nu. “ca stiti, ca avem maaare nevoie de marunt, mai ales de dintr-astia de 10 bani.. ce bine ca aveti schimbat, etc etc.”. Zic: uite, bre. Astia din subteran nu au dat cu nasul de aerul tare al inaltimilor, fie ele cele de la suprafata. Dar, de fapt… e o vorba din batrani: sunt oameni si oameni, taica. Primul “oameni” e cu “o” mare.