Exceptionalul din Cotidian

Nu trebuie sa te cheme Zambilica pentru a suferi uneori de mancarimi in fund. Nici nu trebuie sa ai vreo boala inregistrata pe numele tau pentru a trece prin tortura psihica la care bunica mea se referea de multe ori cu termenul “trinji in fund“. Asa si eu, nu mi-a luat mult sa decid ca singura solutie pentru extractia din starea de moleseala psihica si psihica pe care o aveam saptamana trecuta la jumatate ar fi un drum – antamat deja, planificat, deja – la munte, la Brezoi pe Valea Lotrului. De fapt nu e Brezoi, e un sat mai spre Voineasa: Lunca Calului. Dupa nume se vede treaba ca locuitorii sunt majoritatea olteni, ca numai ei au atata umor incat sa-i dea o astfel de denumire.

Si am plecat si spre Brezoi. Vineri. Drum cu peripetii, dar despre ele gasiti detalii la amicul Bufnila. Eu o sa ma refer la ce a insemnat pentru mine excursia asta rupta din tablourile lui Picasso. Ajunsi cu chiu cu vai, inhamati la tone de plase cu diverse lucruri care nu erau neaparat necesare, dar TREBUIA sa le avem la noi (cum ar fi niste bere sau niste vin, ce-a brojdit fiecare), am gasit hogeacul inghetat bocna. Pune mana, Paulica tata, sa faci focul in centrala, ca avem musafiri si-s cu copii mici, nu-i poti lasa sa stea imbracati in casa, nici sa-i scoti in zloata de-afara.

L-am sunat pe tata, cred, de vreo 20 de ori in 10 minute pentru a ma asigura ca urmez intru totul instructiunile. Apoi.. puteam sa le urmez pana la sfantu` Asteapta, ca tot n-as fi incalzit macar cu o jumatate de grad casa. De ce? Pai instructiunile erau gresite din prima. “Tata, e un buton verde, un comutator, in mijlocul panoului de control, ala nu trebuie aprins?” “Nu, ca se aprinde singur daca e bagat in priza!” Ma, al dracului… Nu mergea cu niciun chip. Tata o tinea laie pe-a lui, ca nu am pus eu termostatul cum trebuie, ca nu am facut nustiuce… pana la urma s-a dovedit ca butonul ala se aprindea singur doar daca fusese lasat in pozitia “deschis” dinainte. Si nu fusese.

Cum mi-am dat seama ce are de nu incepe sa mearga ventilatorul ala nenorocit care tinea pe loc intregul utilaj? Am apasat la nimereala pe toate butoanele. Ma, lasa atehnicul si alte catalogari. A mers? A mers!

Au venit, la timp, si musafirii, si da-i dom`le bice… Am organizat la viteza un gratar, cu Ovidiu sef de abataj, maestru de ceremonie la mici si carnaciori, dar si muncitor necalificat – cum s-a pus el la butoane, nu mai avea cine ce mana de ajutor sa-i dea, asa ca a ocupat el intregul nomenclator de meserii grataristice. noi, restul, frecam duda cu gratie in jurul furnalului. Pana s-a facut noapte. Ca trei sferturi din gratar s-a facut pe intuneric, la lumina de telefon mobil. Bune, mancabile, chiar si-asa. Toata seara asezonata cu niste tarafuri si niste lautareasca… pai ce sa-ti mai doresti? Daca nici acolo, la munte, la gratar, nu merge un Ionel Tudorache, inseamna ca ala a trait degeaba.

A doua zi… liniste si pace. In afara de urletele mele victorioase, dupa ce l-am batut pe Ovidiu la table cu 2-1 scor la partide… Nu s-a mai auzit mare lucru. Dar nu despre asta vream a zice. Noaptea aia m-a nenorocit definitiv. Adica dupa ce ca eram cam firav cu sanatatea inca dinainte sa plec la munte, acolo m-am trezit ca-mi degera obrajorii. Carevasazica, am facut aprindere la obraji. Ma, frate-miu, m-a trezii a treia zi cu niste obraji rosii si scofalciti… ceva de speriat! M amancau, ma ardeau… Zic uite, ma, plec la munte bou si ma intorc vaca. Buna treaba. Luni am fost iar la doctor. “A, maica, e de la frig, da-ti cu alifia asta“. Imi dau pe obraji cu maglavaisul respectiv, ca sa-mi dau seama peste cateva ore ca degeraturile ma lasa, pentru a face loc racelii. O fi meritat?