Exceptionalul din Cotidian

Povestea amicul Nelu Barbu pe blogul sau cum a fost el, recent, la peste. Din cate mi-am dat seama, a venit de-acolo cu tolba plina de lucruri practice, proaspat invatate. Cu peste… mai putin. Ca pescar la fel de amator ca si el, ar trebui sa-l arat cu degetu` si printre hohote de ras sa-i recomand ca data viitoare sa incerce sa pescuiasca “la grenada“, cata vreme cu porumbul n-a avut deloc noroc. Dar ma abtin de la malitiozitati, pentru ca ma napadira amintirile, vere.. Alea legate de primul pescuit, si de-al doilea, si de-al treilea…N-am o istorie.. stufoasa, ca sa zic asa, in ceea ce priveste statul pe balta, dar sunt cateva istorii care merita spuse. Macar pentru mine, sa ma mai amuz vorb-aia, ca prostu`, din aduceri aminte.

Prima poveste de pescuit pe care mi-o amintesc a fost demult, pe vremea cand ma bateam cu rîmele de la egal la egal, cat ele fiind. M-a luat tata la peste, pe malul Oltului, la Căcîna. Asa-i zicea la zona aia, fiind langa bazinele de decantare a apei menajere care se-aduna din neinfloritorul, pe vremea aia, tragusor Slatina. Nici tata nu era cine stie ce mare pescar. De fapt, si pe el il agatase un unchi de-al nostru, care probabil nu avea chef sa mearga singur pe balta si nici suficienta ambitie sa-si care singur sculele. Asa ca l-a luat pe tata, iar tata pe mine. “Hai, ma, Cristi, sa te duc la peste, ca trebuie sa te pregatesti si tu pentru cand vei fi barbat si vei dori sa fugi de-acasa, cu baietii..”. Bine, nu mi-a spus asa, dar esenta… E cam pe-acolo. Caci ce e pescuitul, daca nu o evadare, o fuga de langa copii si nevasta, un moment de reculegere, o meditatie, o comuniune barbat-natura, o intoarcere in trecutul viforos al tineretii speciei umane, cand omul isi asigura existenta prin propriile sale talente de vanator-pescar?

Cum spuneam, am ajuns la Căcîna. S-au împărțit sculele conform cu statutul fiecaruia, astfel: unchiu` Vlad 3 lansete – scule, bai tata… – apoi tata, cu o lanseta cam subreda (mulineta era prinsa cu scoci) si la coada eu, cu o undita de-un metru si ceva lungime. Abia dac-o puteam tine in mana. Dar cu prapadenia aia… am facut cinste familiei! Ca tata n-a prins nimic, in afara de un rosu puternic pe fata si umeri, de la soare. Eu, pe de alta parte, am tras la aer dintr-un ochi de apa lat cam cat o anvelopa de Vola, un fel de mormoloc… dar avand toate elementele unui peste. Era atat de mic incat eu nici nu l-am vazut cand am tras undita afara, sa schimb rîma. Mi l-au pus intr-o punguta cu apa, sa-l iau acasa. Iar la masa am avut, intr-adevar, peste. Nu cumparat, ci facut cadou de unchiu` Vlad, care cu cele trei lansete a facut genocid printre crapcenii de pe Olt. Mamei evident ca nu i-am spus cum au decurs cu adevarat ostilitatile.

O alta experienta pescareasca marcanta a fost la bunici. Of, doamne, ce vremuri.. Primavara, cand veneau inundatiile, se umfla garla din spatele curtii, iesea din matca si transforma terenurile de porumb in orezarii. La o zi distanta, apele se retrageau si noi (eu, unchiu` Viorel, unchiu` Mihai, bunicul) dadeam buluc la garla, sa vedem daca e peste in balta. Faza era simpla: mai sus cu vreun sat, in amonte, erau niste crescatorii de peste. Cand veneau inundatiile, se rupeau zagazurile si viitura pleca cu tot cu pesti. Sa nu mai zic de clenii atotputernici, pe care oricum ii gaseai in balta. Una din partidele de pescuit cele mai tari… a fost cand bunicu`, satul sa dea la undita si sa traga afara doar crengi si ghemuri de matasea-broastei, i-a sterpelit o perdea bunicii. Perdea buna, relativ noua. I-a lasat geamurile de la casa noua goale pusca, dar macar si-a facut damblaua cu pescuitul la “plasa“. Pai cum.. a legat doi pari de perdea si s-a bagat cu minunatia in garla. Bunicu` tinea de-un par, unchiu` Viorel de alt par. Si plimba-te la deal si la vale cu plasa. Eu stateam pe mal, alergand sa culeg pestii aruncati de ai mai mari pe mal. Cata vreme nu a dat unchiu` Viorel cu broaste dupa mine, totul bine. Dar nu a durat mult. Pestii prinsi s-au terminat repede, iar de la un punct, in perdea se agatau doar cîrcăieci, broaste si mormoloci. Si crengi. Ne-am saturat repede… la timp sa ne ia bunica la rost pentru ca i-am prapadit bunatate de perdea. Bunicul abia a reusit s-o impace cu o marama noua.

Bineinteles, astea nu au fost singurele mele intalniri cu sportul numit si pescuit. De referinta au ramas, in perioada facultatii, partidele de pe malul Cibinului, la Sibiu. In rolurile principale: eu, Bufnila si Brumar. Tools of the trade: o lanseta si multa bere. Ca faceam cu schimbul. Unul dadea la peste, ceilalti doi stateau cu cracii-n apa si cu sticla-n dinti, povestind despre ce gagici a mai tavalit fiecare. Captura era deloc impresionanta in ambele scene, dar noi ii dadeam inainte, doar din placerea de a ne relaxa altfel decat colindand cele terase si bombe nespalate in care ne duceau pasii de studenti fara prea multe griji. Eu nu-mi aduc aminte sa fi prins vreodata ceva pe Cibin, cu toata galeria pe care mi-o faceau baietii (de fapt astia mai mult imi speriau pestii, decat sa ma ajute, dar…). In schimb priveam captivat lupta care se ducea pe “Insula Placerii” (povestea denumirii asteia sa v-o spuna alde Brumar – eu prefer sa tac, din respect pentru prietenia care ne leaga ), lupta crancena intre Melcu si Bufnila. Primul, fiind de-al locurilor, trebuia sa se descurce mai bine cu undita, insa Ovidiu il facea “praf” de la prima lansare. Ce mai la deal, la vale… Dan nu prindea, Ovidiu avea bulan. El ii zicea “arta“, insa ma indoiesc..

Acum, la final… mintea mi-o ia razna dinspre trecut spre viitor. Sper ca peste doua luni, pe vremea asta, sa stau pe malul Dunarii cu dureri in cot, de la zecile de lupte castigate cu neamul pestilor din Delta Dunarii. Si, eventual, sa tin monologuri ca Marin Moraru, mai jos.