Exceptionalul din Cotidian

Ba frate-miu, ba… Pai cand te mai apuca Dumnezeu de-un picior, sa dea cu tine oleaca de pamant cat sa-ti vina nu doar sangele `napoi in cap, da` si glagoria, apoi atunci musai sa bagi de seama ca nu-i nimic batut in cuie, ca tablourile cu regele Carolic-al doilea la primaria din Ciorica, acu` vro cativa zeci de ani buni.. Asa patii eu in seara asta, cand fluturand pagini de carti anume facute sa ma-ntoarne-n timp, dadui de-un omulean despre care parca-parca mai auzisem eu. Mai auzisem, parca, da` nu-l mai tineam minte. Ete, si cum il cetii eu acolo, inzestrat cu epictete asa cum era, ce-mi zisei… ia sa vedem, ba, ce stie alde google de el. Si-asa dadui, ma frate-miu, de Grigoras Dinicu. Parca te si vaz, cetitorule, cu fruntea pogorand in furca mainii, numa` bine ca sa-ti zici “parca-parca si eu auzisem ceva odata de numele asta“… Pai da, coane, auzisi. Da` oi fi patit ca si mine. Trecusi printre el ca gastile bunica-mii prin paraul Vedea, cand mergeau dupa untisor in locul numit “La Ochean“.

Hai ca ma-ntind si raman vacile netasalate. Nainte sa m-apuc a vorbi de cel Dinicu, hai sa va pui una din melodii. Sa va-ntarat, ma-ntelegi, ca al`fel zice lumea ca parlesc in dodii. Iaca ici, una d-aia dupila noi, dupila olteni. Ba, fir-ar dracu-al dracului, uite-asa-mi vine sa dau cu caciula dupa caini, intr-un mare fel… pai pe melodia asta stii cum as fluera pe dealuri? Olele… Fa, lele, hai acasa, ce-mi umbli cu soalda prin vecini? Hai acas`, ca doar unu` e pranzu`al mare! Hai acas`, sa te desurupacesc orescum asa, cum o faceam prin tinerete, cand te prindeam cu vacile pe deal pe la Cornatel.. hai acas`, sa-ti deznod cununiile cum mi le-ai innodat tu p-ale mele, fir-ai a dracului de muiere farmazoana si ochioasa de nici acu` nu te poci vedea bine primblandu-te pe cea linie..” Si da-i si jeluieste-te, coane, si da-i si joaca, amice, pe muzici trase direct de pe gramofon d-ala cu manivela, de-nvartesti la ea pana-ti ies ochii ca la melc aruncat de-o furtuna-n tarana…

Ce se-ntampla… Grigoras Dinicu asta, dom`le, fu al mai mare violonist ce prinse viata pe taramuri mioritice. Parerea mea. Era dracu gol, si nu ma refer acilea la faptu` ca fu nascut in Bucuresti, nici ca era mai negricios el, asa, de la ma-sa. Beleaua e – s-aici zau ca nu v-asteptati la asta, pun capul meu la bataie contra unui nasture gaurit – ca omu`, violonistu`, avu scoala, vere. Adicatelea nu scoala de mahala (buna si-aia), ci tocmai scoala aia mare de lautari cu staif, de-i zice Conservator. Acu` de, pe vremea aia si anume la inceputul secolului trecut, acolo chiar se conservau talente. Acu`.. dracu sa-i stie care pe unde ajunge? Prin baruri de karaoke, fie Domnu` milos in ziua in care dau auditia. Cum spusei – si-aici reviu – Grigoras Dinicu fu rom cu carte. Carte d-aia cu furnici de note dupa care canti. Si stiu, neica, stiu sa le lege pe toate intr-un fel ceva de speriat. Iaca ici o interpretare clasica de-o sa va faca sa roadeti unghiile de ciuda ca nu puteti merge si voi la o gradina de vara, intoliti in apreturi si in rochii de moire alba cu escarpenii de atlas, s-ascultai una d-asta si sa stingeti focu` la inimioara c-un pahar de sprit de Samburesti..

Nu o sa-i fac incheiere lu` conu` Grigoras Dinicu, rom ales si de-alta natie decat mai depravatii lui urmasi, ceti-le-ar popa la capatai… Hai noroc, taicule, sa ne traiesti.