Exceptionalul din Cotidian

Cand eram mic, nu stiam nimic. Acum sunt mare si oh! ce folos, ca mortu` de la groapa nu se mai intoarce (apropo, odihneasca-se in pace Sabin Balasa, ca azi il inmormanteaza – nu ma dau eu in vant dupa picturi, afar` de-alea rubensiene, dar s-a cam golit paharu` cu artisti autentici mioritici, iar din ce vad, pe ici pe colo, nu-s sanse sa apara o noua generatie). Da, nu stiam nimic cand eram mic, zau. Auzeam, parexampl, despre Sharon Stone. Ca e “buna“. Se-adunau la noi acasa toti prietenii tatei – alde finu` Vali, si amicu` Mudar, si nenea Cehas (de la initialele numelui), si nea Marinel, si altii, colegi de serviciu sau fosti colegi de facultate -, cablau vcr-ul si se uitau la “Bezic Instinct“.

Pe mine ma usuiau cu frumosu` din sufragerie, sa poata ei bea linistiti beruri multe si sa faca, vorba aia, comentarii far` de perdea care oricum se-auzeau pana la mine in camera. “Ba, ce craci are“. Ce e aia “craci“? Ca daca e ce stiu eu, toata lumea are. Eu stateam in motul patului, jucam “Pacalici” singur si gandeam (nu va mirati!). “Cum adica e buna? O fi fost vreo ciocolata, ceva, si mie nu-mi dau“.. Si da-i si boceste de sarea camesa dupe mine caca ngurii prin Australia, fugind de braconieri.

Dar semnele mele de intrebare mergeau mult mai departe. Bunaoara, doamna invatatoare ne asasina sistematic la scoala cu tot feliul de cuvinte pe care nu ni le explica nimeni. Sau daca le explica, nu aveam si diapozitive sau poze in manuale. Cica “mesteacan“. Mesteaca ce? A, e copac? Pai si cum arata? E asa, maaaare, cu coroana bogaaaaata, si frunze care nu sunt verzi. Rosii? Nu, are trunchiul alb. Sigur? Ala nu e plopu`? In plop esti tu, ba! Si da-i si ranjeste fasolea cu colegii. Ma duceam apoi acasa, unde ma lua tata la intrebari. Ca ce-i mai facut la scoala, ca ce cuvinte noi ai mai invatat? “Mesteacan, da` nu stiu sa-l arat pe strada“. Daca era cu prietenii in jur, ma punea sa fac si-o mica demonstratie de arte martiale. “Uite, ba, ce stie fii-miu sa faca. Hai Cristi, baga un Heian Shodan!“. Cand ma punea sa arat schemele invatate la karate, era distractia de pe lume. Ca faceam, de, fara chef. Mai degraba ma duceam sa trag cu cornetele prin fata blocului, sau citeam cu cartea ascunsa sub manualul de biologie, sa nu vada ai mei ca in loc sa rup cartea invatand eu lingeam cu ochii paginile din “Invitatie la vals“.

Daca ma gandesc totusi la perioada aia, cand eram in blocstarturile vietii, nu ma plangea lumea ca fiind chiar vai de steaua mea. La camin eram seful absolut al indienilor si al cauboilor de plastic, cu care ma jucam tot timpul. Dup-aia le alergam pe fete prin curte de mi se faceau mucii cravata, pentru motive puerile. Haha, dar stai, si noi eram pueri. Asta… copii. Pai cine dracu si spanacu` mai statea sa-si sufle nasul, cand vecinica de patut fugea fix cu turnuletul castelului de cuburi pe care te-ai chinuit sa-l incropesti intre masa de dimineata si pranz? Nu ca n-as fi putut pune altceva in motul castelului – de exemplu o soseta pe post de flamura. Dar in mintea mea, care deja facuse o poveste din castelul ala, turnuletul trebuia sa fie turnulet, candela din holul reginei trebuia sa fie acolo.. Cand colo, candelabru iata de vant, ca doar tragea curentu` prin cascatura din tavan! Ca turnuletul… ia-l de unde nu-i! Acu` ziceti si voi, na!

Nu mai zic de mirosul de sandvis cu salam care razbatea din gentuta-mi… Ala e madlena mea. Mirosul m-a urmarit o buna parte din copilarie. Si cand eram la scoala, prin gimnaziu, ma mai duceam cu cate-un sandvis la mine. Eu nu vroiam, ca nu se mai uitau fetele veci pururea la mine, daca atunci cand cascam gura a vorbi, printre dinti imi atarna pielita de la vreun salam de Sibiu sau mai stiu eu ce delicatesuri-minut. Dar pas de puteam zice “nu, mama, nu-mi da sandvis, mai bine da-mi niste bani ca-mi iau eu, promit!”. mai degraba ma trimitea nemancat, decat sa stie ca dau banii pe toate prostiile, cum erau bombonelele Cip si guma cu suprize Ulker Turbo.

Si iaca, din vorba-n vorba am tot urcat de la starea de mucos gradul I la rangul de pici cu salam in ghiozdan, trimis la scoala ca sa invete despre Cuore si “Ana are mere“. Da, Doamne, minte, ca loc pentru ea e destul. Ca mie asta-mi lipsea. Minte. Nu intelegeam, de exemplu, de ce, pe vremea cand eram inca de-o schioapa si alergam in picioare pe sub pat, ma lua mama de urechi si ma infunda in cada, ca sa ma spele cand veneam sobolanit de la joaca. Sobolanit.. plin de praf, julit in coate, cu parul valvoi (breton), cu rupturi inexplicabile in coate. Ma lua, ma baga in cada si dadea drumul la dus peste mine. Si da-i si freaca, cu glaspapirul, sa iasa zoaiele din fecior. Dar de multe ori ma trezeam ca ma intoarce pe toate felurile si se chioraste la mine, sa vada daca-s in toata deplinatatea facultatilor mele fizice. Mai lipsea sa-mi traga de preput – oricum n-am scapat, cel putin la inceput, de verificarile tehnice de rigoare.

Ma bucura ca povestile astea se formeaza ca un puzzle, din imagini disparate, pe care initial nu as fi fost in stare sa le recompun. Dar bag sama ca amintirile sunt ca niste poze vechi, uitate in sertar. Trebuie sa dai praful de pe ele pana sa le re-descoperi. Iar datul prafului, la mine, e scrisul. Ca apar una dupa alta, ca ciumpercile dupa ploaie.