Apoi s-au schimbat lucrurile. Pentru ca am dus cat am dus greutatea aia acumulata intr-o perioada de blanzenie, dar pana la urma m-a coplesit si-am trecut, vrand-nevrand, in partea cealalta. Cand stiam ca gafez, dar mergeam mai departe, cu un “hai, ma, ia sa vedem ce se intampla, doar n-oi muri“. Si in ritmul asta am ranit multa lume. Prin indiferenta, prin replici, prin gesturi, prin stare de spirit sau pur si simplu nefacand nimic. In doua cuvinte, nu-mi pasa. Pentru ca in mintea mea trasesem linie sa vad cui i-a pasat de mine, iar balanta a iesit pe negativ.
Sa nu creada cineva ca in ultima vreme nu am mai facut tampenii. Oho! si inca mai cate.. Dar acum nu mai are farmecul ala din perioada cand nu-mi pasa. Nu mai are farmec, pentru ca am obosit. Ma simt obosit si mi-e dor de perioada in care eram inocent si timid si bleg. Si nu mai este vorba doar de mine, acum. Pentru ca esti si tu, si tot ceea ce se intampla – gafele acestea ale mele – stiu ca lovesc si in tine. Iar pe undeva in apropierea ta sunt si eu. Pentru ca acolo ma vad, undeva candva, cum spunea Ro-Mania pe vremea cand abia facusem 14 ani si ma entuziasmam la asa muzica. Nu mai vreau s-o tin ca pana acum. O sa spui “te repeti”… Ma repet, pana o sa mi se fixeze dracului bine in cap si o sa ma pun `napoi pe sine. Sper doar sa nu ma fi luminat prea tarziu.
