Exceptionalul din Cotidian

Eram cu amicul Bufnilă. El cu 3 iaurturi cu fructe Jogobella (“cele mai bune din lume, bă. Danone e fix praf pe lîngă astea.”) tăvălite într-o plasă, eu cu un mop în cîrcă şi un pachet de vreo 16 role de hîrtie igienică în cîrcă. Bănuiesc că nu eram o companie prea plăcută, cu angaralele alea atîrnînd de mine – cel puţin Ovidiu rîdea cu lacrimi de crocodil. Bine, mă dădeam şi eu în spectacol, că purtam mopul ăla de parcă ar fi fost Excaliburul lui Arthur. Ei, şi cum mărşăluiam noi pe-acolo, pun ochii pe un ipod micuţ. Îmi place să ascult muzică, dar nevoia asta nu aveam cum s-o satisfac de ceva vreme, din lipsă de… scule. No, şi am decis să-mi iau ipodul ăla. Boon. Mă uit la preţ: 299 lei. Boon. Vorbesc cu tanti vînzătoarea, asta mă trimite în alt loc, la o casă de plăţi, ca să dau banu’ jos. Acolo aflu că trebuie să plătesc 320 de lei. Deci cu 20 de marafeţi în plus. Pentru ce… nu mi se spune. Acu’, oi fi fiind eu cărpănos, dar cînd îmi place ceva, iau, nene. Cînd am văzut că sare preţul, m-am uitat chiondorîş la fiinţa care mă anunţase (o femeie de vreo 40 de ani, ditamai acritura), mi-am luat factura şi m-am dus la magazinul de ipoduri ca să-i fac circ vînzătoarei (deşi sunt sigur că ea n-avea nicio vină). Şi dă-i şi boscorodeşte. Că o să sun la OPC, că o să-l chem pe Dumnezeu-tatăl să-i pedepsească prin foc şi pucioasă pe cei care au făcut măgăria cu preţul afişat şi preţul real. În timpul ăsta, amicul Bufnilă rîdea în spate şi din cînd în cînd punea paie pe foc: că aşa e cu hipermarketurile, că a văzut el la televizor, că numai patronii sunt de vină, dar şi noi ăştia care le dăm voie să ne calce în picioare, fir-ar ai dracului de patroni potlogari şi angajaţi vînduţi, huoo!! mama voastra a dracului, oameni buni, nu mai cumpăraţi din Cora că vă fură! şi tot aşa. Ba se apucase să mă cîrîie la cap că să dau telefon la redacţie să trimită oamenii o echipă de filmare. Balamucul de pe lume… Bomboana de pe tort a venit la bancul de probă. Ia femeia cutia cu ipodul, se uită la el şi zice: “Ce să fac cu ăsta?”. Cum ce, femeie nebună? Să ţil bagi în veveriţă! Bine, nu i-am zis chiar aşa, ci: “păi să-mi daţi garanţie“. “Da’ ce, are garanţie?”.