Exceptionalul din Cotidian

A fost odată ca niciodată – că de n-ar fi fost, mass-media tot ar fi povestit – un tărîm magic, pierdut undeva, în spaţiul dezolant şi deşertic al unei ţărişoare de la răsărit. Tărîmul magic se numea Sinteşti şi era renumit pentru curajul oamenilor – care nu se temeau de nimeni şi de nimic cîtă vreme aveau un şiş în chimir iar afară era noapte, iar ziua îşi călăreau merţul sau bemveul cu îndemînarea unora fără teamă de moartea altora -, dar renumit şi pentru frumuseţea castelelor cu nenumărate turnuleţe, ridicate la tot pasul. Da, era un tărîm magic şi binecuvîntat cu de toate. Iată însă că serenitatea care înfăşura comunitatea aceea izolată s-a spulberat într-o călduroasă seară de făurar.

Nimeni nu ştie cu adevărat ce s-a întîmplat. Circulau multe poveşti, unele mai incredibile ca altele, dar cert este că totul a plecat nu de la o fată, aşa cum ne învaţă istoria, ci de la un băiat. Un tînăr de 14 ani, mîndru ca soarele de pe cer – în eclipsă, că era mai aşa, mai bronzat – şi mai strălucitor ca jantele cromate de la merţul tatălui său, din cauza salbelor de aur groase ca braţul lui Hercules ce-i tremurau în jurul gîtului de abanos. Pentru că tînărul nostru este încă minor, nu-i vom da numele, ci-i vom spune simplu, Romică. Aşa cum obiceiurile acelui tărîm magic hotărîseră încă din vremuri imemoriale, (cam de pe la 1900, cînd se presupune că s-a aşezat primul din neamul lor în acele părţi) mîna lui Romică a fost promisă de părinţii săi fetei unor prieteni de familie, de care ai săi erau foarte apropiaţi, încă de cînd se aflau în pribegie prin regatele Spaniei şi Germaniei, unde plecaseră să pună mîna la ridicarea unei noi societăţi. Îmi cer scuze, am fost informat greşit: plecaseră doar să pună mîna.

Eroul nostru a crescut împreună cu acea fată. Se jucau laolaltă, îşi împărţeau şi ultima felie de cozonac şi nu o dată s-a întîmplat să doarmă unul pe la altul, cu diferite ocazii: de Crăciun, cînd părinţii lor erau prea beţi ca să mai plece acasă, de vreo razie, cînd părinţii lor îşi găseau de lucru prin pădurea din apropiere (era sezonul mînătărcilor) şi cu multe alte ocazii, fără număr. Dar fericirea celor doi nu a ţinut prea mult. Într-o seară blestemată, Romică a fost văzut cu o altă fată de mînă, plimbîndu-se printre tufele de bozie şi ciumăfaie de la marginea colţului acela idilic. Această a doua fată avea 12 ani, cu doi ani mai mult faţă de cea hărăzită lui Romică, deci se poate presupune că fiind mai coaptă ştiuse cum să-l ademenească pe tînărul cavaler.

Acesta a fost şi motivul pentru care familia fetei dintîi – Tincuţa – nu a purtat pică lui Romică, iar lucrurile au intrat, după o scurtă confruntare amicală între cele două părţi, pe făgaşul normal. “hai, dom`le.. ce mai înseamnă în ziua de astăzi o plimbare cu o fată de mînă? nimic… de ce să stricăm prietenia? ştergem totul cu buretele…”. Numai că liniştea n-a fost de lungă durată. Pe neaşteptate, părinţii Tincuţei – buni cunoscători ai clasicelor “Arta Războiului” şi “Go Rin No Sho” – au dat o lovitură cruntă familiei lui Romică. Şi-au promis odorul unui alt băiat. Afrontul a fost cu greu – cuvîntul corect este, de fapt “deloc” – înghiţit de familia tînărului nostru. Tatăl lui Romică a trimis olăcari la toate rudele şi neamurile, şi împreună au plecat să se răfuiască şi să-i facă praf şi pulbere de stele pe cei din familia Tincuţei. La plecare cavalerilor din ogradă, Romică al nostru stătea pe-o băncuţă şi se scobea în nas. Nu înţelegea nimic.

Iar… eu mă oprescu aici, pentru că talentele de povestitor scîrţîie uneori, şi nu vreau să cad în penibil publicînd o povestioară de toată jena pe blogu-mi de altfel respectabil. De ce “de toată jena“? Pentru că un alt eufemism mai eufemistic nu am fost în stare, oricît m-am străduit să caut prin sertarele scoarţei mele cerebrale. Mai adînc mi-a fost teamă să caut. Pînă la urmă ştim cu toţii ce s-a întîmplat. Două clanuri de ţigani s-au încăierat la Sinteşti, în judeţul Ilfov, din cauză că un puşti de 14 ani şi-a înşelat viitoarea soţie, de 10 ani, cu o femme fatale de 12. În ciomăgeala cu strigături care-a urmat, pe lîngă răngi au fost amestecate şi niscaiva arme de foc, arme care au spart nişte geamuri, au găurit tabla de pe nişte turnuleţe şi au băgat în spital 12 oameni. Ce rămîne în urma întregii poveşti? Neputinţa unor autorităţi de-a trage linie şi a impune legea şi în găurile astea negre (la propriu) care sunt comunităţile ţigăneşti.

Mi se pare incredibil că li se permite să aibă parte de atîta libertate într-o ţară în care bătrîni de 70 de ani sunt băgaţi la zdup pentru că nu au plătit o taxă funciară sau mai ştiu eu ce drăcovenie în valoare de 100 de lei. Mi se pare incredibil că în astfel de comunităţi (nu întotdeauna izolate: în Craiova, ditamai cetate a Băniei, ţiganii se bat pe străzile oraşului cu sutele) poliţia nu merge decît dacă este însoţită de o armată de mascaţi de la SPIR. Mi se pare şi mai incredibil că este nevoie de gura opiniei publice pentru ca autorităţile să demareze un rahat de anchetă care are într-un final, drept rezultat, consumul unei păduri întregi de hîrtie şi confiscarea a trei-patru puşcoace cu gaz pe care prăpădiţii care se numesc “oameni ai legii” trebuie să le dea înapoi, pentru că magraonii au acte legale pentru ele. Mi se pare incredibil că nu există autosesizare în astfel de cazuri, cîtă vreme nu există o plîngere din partea unei victime. Cum paştele mă-sii să existe, dacă ţiganii au încă la baza comunităţii lor legea talionului? Cînd aşa-zisele “victime” preferă să tacă mai ceva ca peştii în acvariu decît să depună mărturie, cînd preferă să aştepte ocazia cînd vor putea să-şi facă singuri dreptate, utilizînd nişte instrumente care nu mai permit niciun recurs?

Porcăriile astea care înnegresc din cînd în cînd ecranele televizoarelor şi blegesc undele herţiene nu vor înceta niciodată, dacă autorităţile nu fac rost cît de curînd de-o infuzie de coaie care să le dea suficient curaj să aplice legea. Să aplice legea, să-i verifice, să-i percheziţioneze cînd ştiu că au de ce, să-i bage la mititica oricît de mult ar urla ăia ca lupii fix în faţa camerelor de luat vederi că sunt discriminaţi, să nu se uite la bani, fir+ar ai dracului, că bani pot să ia şi din altă parte. Apropo de discriminare. Ce rahat de vorbă. Discriminat sunt eu, pentru că intru la bulău şi-ajung “fetiţă” dacă trag după un cîine vagabond cu puşca, în timp ce ăia care trag după oameni prin Sinteşti, Strehaia sau aiurea îşi văd mai departe de furturi, de traficul de fier vechi, de organizarea reţelelor de prostituţie şi de sclavi minori, de cămătărie şi de recuperare/taxe de protecţie ş.a. Să nu mai zic de manele. Zic însă altceva: m-am săturat să văd că ţiganii-şi fac treaba, oricare ar fi ea, în legea lor. Şi c-o fac într-o ţară fără de lege.