Exceptionalul din Cotidian

Am cativa oameni la serviciu, oameni care au inceput deja sa ma identifice drept ambasador pe plaiuri mitice al oltenilor, cel putin intr-unul din cele doua colective de munca in care-mi aduc aportul. “Paulica, ba, ce oltean esti…” devine stereotip. Nu ca n-ar creste inima in mine cat roata de rezerva de la o wola. Ce-i drept, ma gandii io ca striga lumea dupe mine “olteneeee” pentru ca-s singuru` p-acolo, nu c-as avea cine stie ce merite prazulii pitite-n papornita. Da` vorba aia, ce mai conteaza pentru ce ti se spune intr-un fel, cata vreme ti se spune? De o parafraza a vorbei asteia s-au folosit si americanii cand l-au pe Al Capone-n bulau – ce mai conta ca l-au pus la poprit pentru evaziune? L-au pus, sanatate!

Asa. Unde eram? Deci la faptu` ca la lucru ma angajai pe post de oltean. Pai de… nu se poate birou fără olteanu` dă serviciu. Birou fără olteanu` dă serviciu nu să poate, zău, să-mi stea norocu` dacă nu te mint. Că-i și zîsăi lu` unu` alantăieri: “bă frati-mio, dacă n-aș fi io, dă cine-aț mai rîdea?”. E interesant, că tre` să fiu, pe lîngă al dracului de amuzant, și incredibil dă sucit. Altfel spus, adineaori ne rîdeam-glumeam, d-alea, și în cinci minute schimbai placa și mă făcui arțăgos. Da` d-ala colțos, auzîși, de se ia dă oameni aiurea-n căruță.

Că o pății într-o sară cu unu`. Zău c-o pății. Acu`, nu eram într-o căruță, ce-i drept, că mă urcasem `nainte într-un autobuz. Zic, să ajung mai repede acasă, la ale mele, că așa o zloată ș-un vînticel să pusese afară, de-mi tremura țurloaiele ca bilele dă la 6dîn49 cînd nu găsesc drumu` pîn borcanu` ăla unde flueră vîntu` ca-n buzunarele mele. Și cum ședeam eu în autobuz, încoțopenit într-o parte d-o țavă și un hausăr și-n partea ailantă dă o cucoană care, bag sama, avea copii mulț, că căra o căciulă dă plase burdușite cu articole dă crăpelniță loate dă la ăștia.. cum le zîce.. Oșan.. Burdușite, ce mai… Stai că uitai un`e rămăsăi. Așa. Cum steteam eu încoțopenit ca bou`ntre hulube, apare unu` lîngă mine. Mic, îndesat, tuciuriu. Zic, uite, vere, nu e așa rău să fii ghindoc. Nu-ț mai trebuie coate dă oltean, ascuțite, să-ț faci loc.

Mă nenică, și unde nu-ncepu ăsta micu` – ghindocu`, de – să zbiere ca dîn gură dă șarpe la hausăr, de zîsăi că-l surzește pă gelat. Ce-ntrebași? A, dă ce zbiera la el? Păi eu dă un` să știu? Ce, îl întrebai? Că nu-ntrebai nimic. Îmi văzui d-ale mele. Că erau doo fetișcane măroaie la ușa autobuzului dă tot trageau cu ochiu` la mine. Cînd una, cînd ailantă. O fi fost dîn cauza fesului meu, dîn ce mă gîndii. Dîn cauza fesului, că îl șterpelisem lu` colegu` Dan. Da` al dracu fes, nu puteam să-mi țîu decît cîte-o ureche odată pă d-antregul sub el. Că nu-ncăpea. Că amicu` Dan are bostanu` mai mic ca al meu.

Ei, și cum țî zîsăi, să pusă negriciosu` pă un chirăit, de-mi stătea păru` dupe mîini în poziție dă drepți, ca dorobanții la paradă. Cînd îl văzui că să pune p-un scaun rămas liber, răsuflai ușurat. Mare ț-ă grădina, Doamne! Nu pusă cufăru` bine pă scaun, că și scoasă un briceag dîn buzunar și-ncepu să să zgîrme cu el în unghii. Eu, de colo, înghețai. Nu că mi-ar fi fost frică. Da` de unde.. numa` că nu prea aveam loc să-l pompez – știi, ca la carte – în crucea frunții, în caz că să umfla rînza-n el. Pîn` la urmă, închisăi ochii și-l ertai că umbla cu tăietoru` dă mămăligă la cingătoare. Da` ca să nu mă răzgîndesc – că așa-s eu: una zic, alta fac -, mă trăsei cîte-un pic mai spre ușă, pînă-mi făcui pîrtie numa` bună să cobor la prima. A, și să nu uit, era un autobuz 335.

C-o fi, c-o păți… Hai să mă-ntorc dă unde plecai. Pîn` la urma urmei, tre` să fie unu` mai așa, mai născut cu căiță, vorba aia, în toate colectivele dă oameni ai muncii. Că al`fel se lihodesc angajații și dă plictiseală intră-n grevă.

Mă rog, nu țîu neapărat să fac – iar – apologia oltenilor, c-o făcui mai demult, tot acilea. Tot acilea o făcui, de. Pasajele ăstea dă mai sus vrusăi să fie o dășchidere – un opăning, de – la melodia următoare. Melodie care mai nou mă face să-mi scobor arma tradițională a oltenilor, cobilița, din cui. Și să plec la vînat dă ceoigăsi pe coclauri. Uite-așa, numa` să sîmț iarăș ce sîmțam atuncea cînd mă trimița mam`mare pă dealuri. Că mă trimița după una-alta, ce mai trebuia pîn` casă dă om gospodar. Dă om gospodar, zău. Ce să-ț spui…mă duceam după adunat surcele. Și urzici pentru rațe. Și rațe, vedea-le-aș în cuptor, clocind pă varză. Să nu mai văz dacă steteau și ele locului în bătătură cît să arunci un scuipat în țărînă. Și cîte și mai cîte. Dar ieauz cum îi zîce dîn cobză…

O sa-mi permit sa fac un scurt comentariu la versurile acestei melodii, nu degeaba intitulata “Doina Olteneasca“. Inca de la primele cuvinte ne dam seama ca este vorba despre un om muncitor, ambitios, dar fara noroc. “Iarna-i rea/ muierea-i grea, ma/ vacilor n-am ce le da“.

Din cauza conditiilor meteo care il impiedica sa procure cele necesare pentru gospodaria sa, este silit sa ofteze din greu prin curte. Cu un ochi la nevasta bortoasa si cu altul la celelalte bovine, omul cauta o solutie. Una nu prea fericita, dar sa nu uitam ca pe vremea aceea nu existau bancomate de spart, iar sezonul de haiducie incepea abia la rasaritul ierbii. “Aruncai furca-n zapada/ vacile se strang gramada/ iar o vaca mai asa/ cu coarnele in burta mea/ frica mi-e ca m-o-ntapa“.

Observam din versurile de mai sus ca omul are o relatie foarte apropiata cu animalele sale, drept pentru care nu vrea sa le supere si sufera profund din cauza ca nu poate sa le ofere tot ce-si doresc. Pana la urma este nevoit sa apeleze la mila colegilor oameni care habiteaza in jurul spatiului in care locuieste si el: “Fusei la un vecin/ Sa-i cer o pala de fan“.

Evident, plata pentru pala de fan pare sa fie o mana de ajutor – “mandrii sa-i bag mana-n san” – pe care eroul nostru o da vecinului, chiar inainte ca acesta s-o ceara. Mai departe, gospodarul vorbeste despre relatia de subordonare ce exista in familia sa, dar si despre respectul pe care sotia sa i-l poarta. Autorul popular se foloseste de metafore cum ar fi “Eu pe deal, puica pe vale“, pentru a arata fara a atrage atentia ca in casa lui canta cocosul, nu gaina.

Acelasi element devenit celebru in Oltenia se regaseste si in strofa urmatoare, unde se vorbeste despre un carut la comanda cerut de eroul nostru popular, carut “cu protap de maghiran/ si jugul din flori de nalba“. Observam atentia de laudat pe care barbatul o da acestui cadou pentru sotia sa, cadou pentru care nu precupeteste materiale nobile care sa arate iubirea sa nestavilita, dar si dorinta de a fi alaturi de aleasa inimii pe toata durata capacitatilor motrice ale acesteia. Penultimul vers este suficient de sugestiv, desi lasa multe de inteles: “sa pui pe mandra sa traga“.

Ultimul vers, care de fapt este un chiot, trage concluzia intregului efort liric al autorului popular. Dincolo de cuvintele care se-aud, este vorba de o senzatie mult mai profunda si de o adevarata filozofie de viata, comprimata in doua cuvinte care-si pierd, prin context, sensul initial si devin un intreg manifest dispretuitor la adresa greutatilor vietii de zi cu zi.

Aciiii, taicaaaaa!!!