Exceptionalul din Cotidian

Am ajuns acasa murat ca un catel prins de aspersoarele puse să ude peluza. Stiam ca ploua, dar nu am avut chef sa alerg. Nu ca m-ar fi tinut in urma piciorul beteag. Dar ploaia imi facea bine. Pai cum, doar Bucurestiul sa se spele si sa se primeneasca?

Ce n-am facut toata ziua la lucru am facut acum, pe cele aproape doua sute de metri cat am avut de parcurs la pas. Mi-am dat sapca jos. Si ce m-a mai plouat…

De fapt ce cadea din cer nu era mare lucru – era clar ca in loc sa curga, pica – dar mi-a iesit un numar de prestidigitatie interesant. Ca m-am apucat sa inmultesc picaturile cu imaginatia, si ce-a rezultat a fost c-am facut din mine o cutie de rezonanta in care incapeau multe si din care se auzeau (auzeam) si mai multe. Auzeam, cu urechea cea interna. La un moment dat mi-am imaginat ca-s plouat cu vorbe, fiecare fiind o stare, o senzatie, un sentiment. Atunci mi-a venit sa casc gura la cer, ca sa le sorb mai repede. Loc in mine era destul. M-am abtinut, de teama ca m-ar putea observa cineva. Nu tin cont de ceilalti, dar lumea nu-i a mea, sa ma port oriunde cum imi vine pe chelie.

Cu alte ocazii as fi spus ca am umblat încet pe ploaie – ca Dolanescu prin cantece – ca sa ma prinda frigul si sa ma bucur cum scrie in povestile cu haiduci de un paharel de trascau. Am baut, e-adevarat, la masa o cinzeaca de palinca din rezerva de stat a lui Ovidiu, dar a fost cu titlu de catalizator al poftei de mancare… pofta oricum prezenta in mine.

Nu stiu cum de m-a cuprins starea asta de blegeala. De cateva zile ma trezesc tot mai des cu ochii pierduti cine stie in ce puncte pierdute in spatiu, unde nu vad nimic, nici macar cu ochii mintii. Blocajul e cu atat mai brutal cand imi dau seama ca in jurul meu sunt oameni care-mi vorbesc, iar eu nu aud nimic. Ieri era sa ma calce o masina pe trecerea de pietoni, pentru ca nu am bagat de seama ca era rosu. Ma vezi si spui “uite, dom`le, omul asta chiar se gandeste la ceva profund“. Dar eu de fapt nu ma gandesc la nimic. Si asta ma baga in sperieti.

Sunt dezamagit de mine; m-a parasit si incredere si tot. Nu-i vorba de increderea in fortele proprii – nu ma incearca probleme la lucru, de exemplu. E vorba de increderea in mine, ca om. In ce poate scorni mintea mea drept senzatii… si nu poate scorni absolut nimic. Sunt un bolovan, sunt o bucata de piatra. Nici daca as fi terminat mate-fizica nu as fi fost asa insensibil, cum ma simt acum. Ma deranjeaza ingrozitor ca ma uit la imagini, ascult melodii, vad chipuri de oameni si toate astea nu-mi provoaca nicio reactie. Nu ma provoaca deloc. Parca m-as uita la o caramida. Comuna si rece. Nu ma suport deloc astfel, cata vreme inca mai stiu cum eram in urma cu cativa ani. Cand fierbea mintea in mine la orice frunza cazatoare, de exemplu. Insa de ce m-as mira de mine, cand chiar si soarele se va raci la un moment dat..?