Oct03
… pas in plus in fata scarii blocului. De fapt eram prea concentrat gandindu-ma la diverse activitati care au loc, uneori, sus la mine in mansarda. Tot concentrat la cerebel si circumvolutiuni, am trecut cu 1 (un pas) de axa centrala a drumeagului care duce spre intrarea in scara mea. Nu mai puteam sa ma intorc din drum. As fi fost in stare, cu siguranta, dar nu am facut-o. Cu un calcul scurt, am ajuns la concluzia ca mi-ar manca mai multe calorii sa fortez intoarcerea din pozitia aceea in care ma aflam, decat sa pastrez directia si sa dau ocol la bloc. Asa ca am pastrat directia si-am mers mai departe.
Nu, nu eram nici beat, nici fumat, nici mancat. Eram doar obosit. Plus ca zodia imi interzice sa nu fiu incapatinat. Mi-am continuat, deci, drumul – un pas la doua secunde, pasi maruntei, de miriapod -, fluierind in gand si batind ritmul unei piese inventate cu degetele pe coapse, pentru ca mergeam ca Gavroche in fata trupelor regaliste franceze: cu mainile infundate in buzunare pana la coate.
N-as avea cuvinte sa va spun ce stare m-a cuprins dupa primii pasi. Dar incerc… pentru ca drumul de la strada mare pana la scara blocului il fac aproape in fuga, de parca m-ar alerga toti dracii din iad. Sau mai rau, de parca as fi mancat o shaorma de la Dines (apropo, bravo, baieti, era sa-mi depasesc recordul astazi! Doua ore, 32 de minute am rezistat!) E nerabdarea de a ajunge cat mai repede acasa si de a ma tranti imbracat si incaltat in pat. E nerabdarea de-a ma rostogoli din pat si de-a ma aduna de pe jos in timp ce ma indrept tarandu-ma spre dus. E nerabdarea de-a ma opri pentru zece secunde cu ochii in celalalt Paul, ala de ma priveste din oglinda cu ochi vineti si privire picassiana (care aduce aminte de tablourile lui Picasso, no)
Am mers mai departe in seara asta. Doar eu si cu mine si vreo trei dulai care faceau de paza la scara urmatoare si-au gasit de cuviinta sa ma insoteasca si ei de-a lungul cercului meu imaginar in jurul blocului A13. Au facut-o chiar cu mai mult patos ca mine, pentru ca la semnalul celui mai mare si mai flocos dintre ei (jigodia alpha, precum vedeti) s-au napustit hamaind veseli in urma mea. Nu vroiam sa ma las mai prejos, asa ca am luat-o si eu la picior cat puteam de repede, sa le dovedesc nu ca albii pot sa sara (as fi incercat, daca era vreun copac cu ramuri suficient de joase cat sa ma agat de ele), ci ca bipezii pot sa alerge mai repede.
Cand au bagat de seama provocarea mea, si-au facut cozile covrig si-au rupt-o si mai abitir la galop pe urmele mele. I-am pierdut printre obstacolele naturale formate de vreo trei Loganuri si-un Matiz parcat strimb (era, clar, o mana de femeie la mijloc: pe bord se afla o revista Cosmopolitan). Am incheiat ciclul, am intrat in scara, am inceput sa respir, apoi m-am intors la ce era cu adevarat important… aruncatul imbracat in pat… rostogolitul spre dus.. privirea in oglinda…
