Exceptionalul din Cotidian

Spuneam unui amic de bere odata, la o bere, cum ca in viata mea nu voi face reclama la ceva ce-mi place. Nu voi propovadui lucruri bune peste care-am dat, ca sa nu ma trezesc ca mi le arestuieste cine stie ce hamster mezozoic si-apoi se lauda ca el a dat de ele. Mai bine sa le tin pentru mine, ca am impresia ca utilizarea frecventa cauzeaza devalorizare. Stiu o terasa ascunsa, curata, cu preturi bune si servire ireprosabila, de exemplu? Tac din gura, sa nu am surprize data viitoare cand ajung acolo, sa nu ma trezesc ca nu mai am loc de baetii din clanul Camataru. Ce-mi place sa exagerez… dar e simplu. Si e o regula pe care-ar trebui s-o aplice o caruta de oameni: daca stii sa-ti tii gura, te vei bucura de o viata lunga, linistita si aproape de fericire. Daca nu, o sa te zbati in mocirla.

Cu toate acestea, nu ma pot abtine in seara asta sa fac reclama uneia dintre cele mai mari inventii a secolului trecut, si anume catering-ul. Potol la domiciliu. Sau la locul de munca. Sau la locul de nunta/botez/pomana, ce sarbatori tot romanul prin curte. Cum mie nu mi-a venit randul la niciuna dintre cele enumerate mai sus (slava tatalui nostru, si fiului, si sfantului duh..), o sa ma refer la ce cunosc din experienta, anume catering-ul (de fapt comanda) la locul de munca. Voi astia, corporatistii, sunt sigur ca ati trecut prin asa ceva macar o data – poate v-ati lecuit dup-aceea.

O sa va povestesc despre shaorme. Clatitele-alea cu de toate, made in Turkey, fabricat in Romania. Si nu despre orice fel de shaorme, pentru ca sunt o persoana care se respecta, si care asa cum am tot spus cui m-a ascultat, prefera lucruri de calitate. Deci o sa va povestesc despre shaormele de la Dines, nu inainte, insa, de a rememora momentele dinaintea festinului propriu-zis.

La mine in redactie, cand este vorba de mancare, miscarile de fronturi pot fi comparate cu un tsunami. Este suficient sa zbiere cineva dintr-un colt ”Ba! Care ti-e foame??”, ca incepe o valurire si-un du-te vino ca-ntr-un acvariu cand ai aruncat trei fire de fish-food. De obicei cel care striga este si cel care se ocupa de facerea listei cu fomisti. Decizia locului de unde se face aprovizionarea se ia intr-o clipita, de catre un cerc restrans de persoane, asa-numitii initiati. Ei stiu numere de telefoane, meniuri si adrese web. Ei pot face recomandari, ei pot garanta in acelasi timp pentru minunile gastronomice carora le fac reclama. Acesti initiati, veniti oarecum din esalonul doi al companiei, dupa ce-au facut lista se apuca de dat telefoane. “Saru`mina, domnisoara, am dori si noi o comanda.. Atatea shaorme, atitia pui cu susan..” Si de aici incepe, practic, povestea mea si-a lui Dines.

Intr-o seara eram la munca. Ma rodea tiganul ceva de speriat, asa ca impins de foame am luat haturile si initiativa si-am urlat eu: “Adunareaaaa! Se face lista la mancareee!!!” Am facut rost de vreo patru oameni la fel ca si mine – caministi, vorba aia -, am zis ca ne destrabalam caloric si-am decis: Shaorma. Dines. Cum eu facusem apelul, mi-a cazut pleasca sarcina de-a face comanda. Sun la numarul afisat pe ecran, pe site-ul lor, si-mi raspunde o duduie. “Saru-mina, tala-tala, vrem aia si ailalta…” Nici nu ma montez bine, ca don`soara ma opreste brusc cu un “Da, asteptati un pic sa vorbesc…”. Si vorbeste. In alt telefon, cu o “da, fata, si nu ti-am spus, cum am intrat in discoteca..stai putin. Sileeee!! Sa-mi sara ochii daca nu-ti trag una! Patru medii si una mare! Comanda la Antena! In cat timp? Aha! Bine, fraere!”. Eu, siderat, trag un “haoileo, vericule” in sinea-mi si-astept sa vad ce-mi spune pezvenghea. “Sigur, domnule, va servim in 45 de minute“.

Am sters cu buretele imaginea neplacuta formata de argoul cocomarlei cu apucaturi ferentariene in momentul in care-am vazut idolul meu cioplit din carne de pui, varza, cartofi si-alte dracarii. Am mancat cu lupii la gura. Excelenta!

Dupa 10 minute am dat navala-n toaleta ca husarii polonezi peste infanteria zaporojeana. In 20 de secunde eram gol puskin pe dinauntru, ca si cand n-as fi mancat nimic. Alaturi, in cabina de langa mine, un alt coleg icnea si blestema de mama focului. Faceam, careva sa zica, o “retea“. Marca Dines.

O alta seara, de data asta alt coleg toropit de sucul gastro-intestinal. Comanda tot la Dines, eu ma trec volens-nolens pe lista – criza de timp, criza de optiuni – si apoi eu sunt cel insarcinat sa cobor si sa iau pachetul. Cu caciula plina de bonuri de masa si bani, ma reped pe scari. La intoarcere, insa, surpriza! Colegul care facuse comanda ma ia la rost: “bravo, ma, boule, ala ti-a dat shaorme medii in loc de mari!!” Nu am facut diferenta, dar m-am facut de ras.. Halal jurnalist neatent la detalii. (Neaparat trebuie sa subliniez ciudatenia asta: Dines nu are shaorme mici, doar medii si mari).

Pana la urma, am mancat cu lupii la gura. Excelenta! Dupa 10 minute am dat navala-n toaleta ca dragonii lui Wellington peste Vechea Garda. In 20 de secunde eram gol puskin pe dinauntru, ca si cand n-as fi mancat nimic… Deja-vu. Marca Dines.

Aseara am comandat iarasi cu baietii o shaorma. A venit prompt, marimi standard si corecte, imagine apetisanta, miros in regula, gust impecabil. Si dupa 10 minute eram in continuare la biroul meu, fara sa simt nevoia sa ma arunc in toaleta!!!

Oameni buni, cand mai simtit nevoia sa mancati ceva delicios la serviciu, va recomand o shaorma de la Dines. Pe mine ma scuzati acum, am nevoie urgenta la baie.