Exceptionalul din Cotidian

Între cele doua saptamani de concediu pe care le-am cheltuit cu iresponsabilitate pe te miri ce activitati, am avut si vreo patru zile pe care le-am petrecut asa cum mi-as dori sa-mi petrec si batranetea. Cu femei, beutura, prieteni, lautari, adunindu-ma din santuri proaspat ca o zambilica sau testind plonjatul de pe scena unui camin cultural fix in mijlocul unei invartite. Pe scurt, am fost la o nunta.

Am pregatit amanuntele legate de cununia religioasa a Adinei, sora mai celebrului meu fost coleg de facultate Dan L. Brumar, cu Claudiu, mustacios de Sibiu, cu aproape sase luni in urma. Partener intr-ale socotelilor parsive mi-a fost celalalt coleg celebru, Ovidiu N. Bufnila. Nu a fost de niciun folos, pentru ca in vinerea dinaintea zaiafetului, cand am ajuns in Sibiu, nu stia nimeni nimic. Ce facem, cum si de ce.. Nimic. Cum sa mai furi mireasa daca nu stii ce sofer ai? Sau unde o poti duce, mai la fereala? In ce s-o urci, in cîrcă si sa fugi cu ea? Eram totusi la o nunta de oameni cumsecade.

Dar s-o luam pe rand. Eu am ajuns in Sibiu vineri, pe la pranz. Cu ocazie, ca trenuri nu ajungeau decat dimineata la 10 si seara la 8. Afara era topenie, si termometrul meu interior se ridica la 40 de grade in cele mai ascunse locuri. Tiristul era om citit, asa ca am avut cu cine discuta vreme de 200 de kilometri. Ca m-a lasat balta intr-o parcare de pe Valea Oltului din cauza de program de mers si diagrame, nu mai conteaza. Vezi Doamne, trebuia sa faca pauze de 45 de minute la fiecare 4 ore. N-aveam chef sa mai stau sa-mi explice cum 3 sferturi dintre soferii de TIR-uri de la firma unde lucra si el erau licentiati in diferite domenii, asa ca m-am pus iar la “ia-ma, nene, si pe mine, trai-ti-ar neamu` si familia“. In soare, in curba. Nu stiu cum de m-a luat gagica aia cu Octavia, ca sincer nu as fi dat 2 poli pe mine, asa plin de praf cum eram. Si nici bani nu mi-a luat. Da-i-ar Dumnezeu sanatate si vointa sa slabeasca, prea expandata era.

Cum am debarcat in Sibiu mi-a sarit in ochi hotel Ramada din centru. Pe vremea studentiei mele acolo se ridica un santier care trebuia sa fie – dupa cum scria pe pancarda din fata – “Cladire in constructie. Sali de cursuri si camere pentru studenti“. Stiam eu ca Ilie Carabulea e om sucit, dar nici capabil de piruete la 540 de grade nu-l credeam capabil. Ma rog, mi-am revenit repede si-am luat-o la pas spre locuinta amicului Nucu Jalea, al patrulea element si oita neagra a patrulaterului nostru prietenesc. L-am gasit rastignit pe canapea ca Iisus pe cruce, butonind telecomanda intre Animal Planet si Discovery. Cartof de canapea. I-am si spus ca asta e. Mi-a oferit raspunsul din fotografia urmatoare. Relevant.

L-am lasat cu suricatele lui, sau ce rozatoare or fi fost alea de misunau pe ecran vînate de-un vulturean mare cam atata, si am dat fuguta sa ma reimprospatez. Nu mi-ar fi ajuns toata apa de pe Cibin sa scot damful de motorina din mine, totusi mi-am mai revenit. Cat am stat in soare pe Valea Oltului prinsesem o culoare bronzalie pana si pe chelie, printre firele de par care mai rezistau, de s-a speriat bunica lui Nucu atunci cand a dat cu ochii de mine. Ca cica de ce-s rosu-n cap. Sincer sa fiu, abia astept sa chelesc naiba de tot, sa-mi pun leduri de la brichetele de 15 mii pe frunte si o sa particip apoi ca singur candidat la titlul de “cel mai frumos aeroport de țînțari din lume“.

Pana am terminat cu pigulitul si bibilitul s-a facut ora 2 (doi). Ca asa e-n Ardeal. Pe la 3.30 ajungea cu trenul Comando Bucuresti – Ovidiu si Dan. Abia l-am urnit pe Nucu din casa. Avea de luat costumul de la curatatorie si cu ocazia asta fericita a zis sa-si mai asfalteze si niste cratere la dentist, ca cica impusca 2 iepuri de-o data. N-am stat sa analizez, ca vorba aia, calul de dar nu se cauta la dinti. Am mancat ceva pe fuga si-am iesit in canicula de-afara. Pe onoarea mea, chiar si masinile abia mergeau, cu radiatorul scos de-un cot. Pana la gara mi-am pierdut rasuflarea de vreo trei ori. Nici soferul taxiului nu se simtea prea bine, ca a injurat tot drumul (doar) cu jumatate de voce. Mai mult nu cred ca-l tineau foalele, desi e de apreciat efortul: cum deschideai gura, cum erai invadat de un aer incins care-ti seca celulele de citoplasma daca-l lasai sa-si faca de cap.

Gara Sibiu, gara de oras european, cica, arata ca o halta pierduta intre porumbi. Cladirea principala se afla in renovare de 2 ani, de cand eram eu in anul 4 de facultate, iar biletele se cumparau dintr-o baraca de tabla asezata langa terasament, la doi pasi. Tot niste baraci pentru muncitori fusesera transformate in birou de informatii si bagaje de mana. Sala de asteptare era pe peron. In soare. Asa ca tot in soare am stat si eu cu Nucu vreo jumatate de ora, pana sa vina rapidul de Bucuresti. Ca atat a intarziat, 30 de minute. Ne-au lamurit baietii care a fost necazul: vreo 13 punkeri au parcat fara bilet la clasa I si a fost nevoie de interventia trupelor speciale sa-i scoata de pe baricade. Erau bietii Ovidiu si Dan fierti. Si de nervi si de caldura, dar macar avusesera parte de o repriza buna de entertainment periferic pe drum.

Cum arsita drumului si revederea trebuiau musai sarbatorite, ne-am infipt din doi pasi si-o saritura fix la “Golden Palace“, pe numele de botez “Carciuma cu tricolor“, un restaurant spalatel, ieftin si traditional pe strada “9 mai“. V-o recomand. Eu am servit doar bere, ca foame nu-mi era, dar ceilalti nu s-au lasat pana n-au vaduvit chelnerii de cateva portii de ciorba de burta. Proaspeti ca niste nou-nascuti, eram gata sa ne apucam de treaba in batatura miresei. Ca doar fuseseram numiti cavaleri de onoare. L-am intrebat pe Dan: “zi, coane, ce tre` sa facem?” si mi-a raspuns zambaret ca bravul soldat Svejk “nu stiu“. Asa ca am trecut la intrebarile mai importante legate de domnisoarele de onoare. Nici asta nu stia. Deci am lasat-o in coada de peste.

Am terminat cu masa – ei ciorba, eu bere -, si Nucu s-a indreptat spre dentist. Noi restul ne-am dus buluc la el acas`, sa dam binete bunicutei. N-am facut multa vreme purici pe-acolo, ca s-a dat adunarea la mireasa acasa. La drum, baieti! Ovidiu plangea din gura cu gandul la slana si cele n feluri de branza care probabil ca ne asteptau la locul faptei, eu sticleam cu gandul la rubiniul casei, ca mancasem țîri cu o zi in urma si sufeream constant de sete. Da` de unde atatea vise. Cum am ajuns ne astepta lumea croita sa ne puna la munca. Ma rog, “munca“… sa facem o ghirlanda de brad si s-o agatam deasupra portii. Si ca sa meaga mai usor, Dan s-a repezit instant dupa udeala.

Frumos a fost pana sa stabilim cum si din ce facem scheletul pe care vom pune bradul. Nea Costica, unchiul mic si de statura si de varsta al lui Dan, vroia sa il facem din niste sarmulite impletite. Unchiul celalalt, al carui nume-mi scapa, vroia sa facem coroana si s-o atarnam cu sfoara de bolta. Eu cascam gura si eram mai atent la trandafirii de ulita care iteau capetele pe la porti, in loc sa-mi aduc aportul la indeplinirea planului. De fapt asta am facut toata seara, m-am facut. Ca lucr
ez, ca pun mana sa ajut, etc. Am facut si eu o jumatate de coroana de crengi de brad, dar era cam cheala, comparativ cu ce realizasera manutele de aur ale lui Dan.

Ovidiu si cu nea Costica (“pai pana cand o viaț-amara, mai Costica?/ Hai sa bem si sa mai cerem inc-o sticla!”) au fost oamenii de baza, dupa cum se vede si in fotografia urmatoare. I-am prins chiar cand calculau unghiul de incidenta al boltii cu teava de fierbeton peste care am montat ghirlanda. Aranjamentul floral si amplasarea zorzoanelor colorate ii apartin lui Ovidiu. Sper sa nu ma pocneasca pen`ca l-am dat in fapt.

Dupa ce-am instalat – ca aici am pus si eu umarul, fiind ceva mai inalt ca nea Costica – ghirlanda, a inceput distractia. Ne-am pus cu totii pe prispa si da-i si povesteste. Ca ce facem, ca ce dregem, cum ne imbracam pe caldura prognozata, ca cine-o sa-i tina lumanarea mirelui, ca cum ne impartim domnisoarele de onoare si-alte lucruri dragi noua. Am beut si-am mancat ca niste proaspat eliberati dintr-un lagar de concentrare. Pana la urma a aparut si Nucu, zambaret nevoie mare. Are omul asta asta un fler in a pica exact la țanc, dupa ce s-a terminat tot ce era de lucru, de ma sperii si eu. Maine, poimaine ma trezesc ca-mi spune ce-am facut vara trecuta. Iata-l aici intr-o postura la fel de sictirita ca cea de mai devreme, din cursul zilei. Eu… eh, la mine se vede lesne ca eram trudit.

Da-i cu spritul pana pe la vreo 10 noaptea, mai mananca si-un pizduș, adicatelea niste slana, un gogosar, o rosioara, un castravecior, o branzica, pana la urma ne-a razbit somnul. Si ne-am carat fiecare pe la casile noastre.

Eu eram repartizat sa dorm cu Dan. Locatia, necunoscuta. Ca tata Brumar ii spusese fiului ca arvunise o camera la o pensiune undeva prin apropiere, dar nu stia nimeni exact unde. Am luat-o din aproape-n aproape, de pe-o strada pe alta, pana am ajuns la pensiunea “20 Euro“. Asa se numeste, sa mor torturat de femei daca mint. Nu stiu de ce-i spune asa, pentru ca pretul la receptie este dublu. Si camera.. sa fim seriosi. Mai degraba as fi numit-o cimitir al tantarilor din partea aia a orasului. Patronii nu-si pierdusera vremea sa tapeteze peretii, in schimb prinsesera in pozitii artistice cateva sute de tantari prin toate cotloanele. Fain peisaj, n-am ce spune. Ovidiu si Nucu trebuiau sa ajunga la ultimul acasa, insa n-au mai nimerit drumul, sau naiba stie ce s-a intamplat, ca au ajuns tot pe-o terasa. Si si-au facut de cap, evident, de parca ei scapau de burlacie. Eu am adormit pe terasa pensiunii, unde-am zis cu Dan sa mai bem o bere.

Urmeaza in curand partea a doua, Sembată !