Exceptionalul din Cotidian

Nu sunt intr-o perioada prolifica a carierei mele de “om care scrie despre multe si nimic pe pagina sa gratuita de pe internet“. Homo… ceva; sigur nu “ludens“, pentru ca nu ma joc. Scriu ca sa ma cunosc si sa-mi amintesc, nu ca distractie. Dar am bagat de seama o eroare in toata aventura asta care se cheama “blogging“. Incercind sa dau o tenta de originalitate istoriilor mele, le-am legat de oameni. De scene, in fapt. Scene, adica mai multi oameni care fac si dreg, de cele mai multe ori in apropierea mea, de cateva ori cu mine parte a povestii. Oricum, ideea de baza e ca ma refer mai mereu la mai multi oameni. “Ala a facut, alalalt a facut, apoi a venit cutare si a facut altceva“. Prea multi oameni. Prea multi, cand de fapt ar trebui sa fie unul singur. Ori eu (asta nu merge, pentru ca nu am suficient curaj sau samanta de lauda sa ma transform in erou), ori un altul din apropierea mea. De ce unul singur? Pentru ca nu tin locul IRSOP-ului, nu am de gand sa fac sondaje de opinie. Plus ca de grupuri sociale si de generatii m-am saturat. Peste tot unde privesti vezi numai burice ale pamantului si centre ale universului.

Ca tot ma gandesc la importanta lui “unu“, inca nu stiu daca o sa reusesc sa vad majoritatea dind ca exemplu minoritatea redusa la minim, in schimb stiu ca o sa renunt la niste subiecte preferate de multi altii. Anume fotbalul, religia si politica. La asta, la ultima, nu aduc ca argument prafuitul “la politica se pricepe tot romanul“, insa zic si eu ca Giovanni Papini, in “Gog” : “Daca o guvernare e necesara si daca se gasesc oameni care vor sa se ocupe de asta, cu atat mai bine: e o grija mai putin pentru noi.” Din punctul meu de vedere Gigi Becali poate ajunge premier, cu Laszlo Tokes presedinte. Nu-mi mai pasa, iar la vot o sa merg sa pun stampila acolo unde cred de cuviinta – ca dorinta de mai bine ramane acolo -, ca sa pot termina mai repede cu aceasta corvoada. Popoarele isi au conducatorii pe care-i merita, atunci cand trebuie. O fi soarta, o fi alinierea planetelor, nu-mi pasa. Nu-mi MAI pasa.

Ieri am fost cel care i-a spus lui Mircea Albulescu de moartea lui Adrian Pintea. Apoi Marcel Iures mi-a inchis telefonul in ureche, probabil tot din cauza de “prima auditie“, ca mai apoi sa am reversul medaliei de la Florin Piersic. Prea multe vorbe… Frumoase, puternice, dar totusi prea multe. Pintea a avut ocazia sa dea si altora din personalitatea sa, din bogatia sa spirituala, chit ca a trebuit s-o puna pe pelicula sau intr-un joc de scena. Cum ar veni, personalitate usor “furata“. Apoi a murit. Asta-i tot.