Exceptionalul din Cotidian

Au trecut sărbătorile pascale, am strîns cojile de ou rosu de sub mese, am dat jos (zic eu) colesterolul “împrumutat” de la cel mai miel ghinionist care si-a încurcat drumurile cu cele ale furculitei mele; cum s-ar zice a trecut momentul. Potrivit scrupulelor mele, pot să povestesc acum niste întîmplări despre Paste fără să mă gîndesc că voi jigni vreun credincios rătăcit pe aceste pagini virtuale.

1.

Anul ăsta nu pot pentru ca să zic c-a fost cine stie ce sărbătoare de Pasti. Am stat mai mult pe drumuri, a fost prima dată cînd nu m-am aflat în sînul familiei, asa că nu se putea să iasă impecabil. Ce va să zică “impecabil“, nu stiu, pentru că nici în anii trecuti nu m-am omorît cu postul si cu rugăciunile. Anul ăsta… m-am bucurat mai mult că a bătut Dinamo pe Steaua, după 18 ani, decît că a înviat a 1974-a oară Iisus din Nazaret. Mă rog, o fi ca-n istoria aia cu prostu` satului, care tot dă alarma cum că vine lupul, de-aia nu m-am pătruns de smerenie. În rest, am petrecut sărbătoarea ba la lucru (Vinerea Mare), ba acasă, cu Ovidiu si Dan. Mai putin cu Ovidiu, că omu` a lucrat în sîmbăta cu pricina pînă la 10 noaptea. Alt norocos – dar asta este, cine ne-a obligat să ajungem oameni mari? Mi-am văzut cîteva ore si părintii, tot sîmbătă, prilej pentru mama să mă întrebe cît mai am pînă învăt să gătesc si pentru tata să mă pună la golit niste damigene. Bine, că le-am golit doar de borhot si drojdie, asta e partea a doua. Întors în Bucuresti… am fost si noi, ca oamenii, la biserica din cartier. Dan era să plece singur, că Ovidiu abia pe ultima sută de metri s-a decis, iar la foto-finisul de iesire pe usa am plătit arbitrii, ca să am timp să mă îmbrac si eu.

La biserică… mare diferenta fata de un bîlci nu am văzut să fie. Ba, totusi… Fii atent, erau bărbatii mai sfiosi ca femeile. Marea majoritate stăteau tepeni, ca pe ghimpi, fricosi parcă să nu-i fulgere ăl de sus pen`c-au intrat pe pămînt sfînt cu păcatele atîrnînd de haine. Sau or fi fost cu gîndul la “tămîierea” ce urma să vină, habar n-am. Femeile, în schimb… aoleu! Mai toate pictate, mai toate sulemenite, rujate si parfumate în mii de arome. Asta e marea pacoste pe care-a adus-o în lume “Codul” lui Dan Brown: un nou motiv să-si ia femeile nasul la purtare. (Mă refer carevasăzică la ideea cum că Iisus a fost om ca toti oamenii, pentru că n-a stiut să se tină la distanta de femei si s-a-nsurat cu Maria Magdalena). Hai, că si exagerez. Exagerez, că nu toate erau gătite si machiate după Cosmopolitan. Alea care nu se bibiliseră, bîrfeau. Ba că Sanda de la doi a împutit toată scara cu miros de peste, ba că bărba-su lui cutare a vărsat un butoi cu zeamă de varză stricată în ghenă de la etajul 6, ba că… Dar să revin la procedurile de rigoare dintr-o noapte de Înviere ca cea din 8 aprilie. Era lume ca la spectacolele Cenaclului Flacăra de pe vremuri, în curtea bisericii, iar popii au zis că e o idee bună să-i anunte pe enoriasi cum va decurge seara. Marketing, dom`le. Prin statia de amplificare (două boxe de calculator, din ce-am băgat de seamă): “La ora cutare se vor stinge luminile din biserică si de-afară..(s-au stins vreo două becuri de 25 din biserică) Apoi va iesi preotul cu lumina duhului sfînt… (a iesit, a intrat înapoi, a iesit iar, timp în care multimea vălurea să ia lumină ca trasă cu ata) Apoi se va tine slujba în curte, pe altarul pregătit, asa că vă rugăm nu vă îmbulziti în calea alaiului…(parcă a strigat cineva “ai, bă grijă, că-i dai foc la părul cucoanei!” la un moment dat..) Cei care doresc să ia anafură, o pot face din locurile dinainte stabilite aflate în partea dreaptă a bisericii, cum priviti din fata intrării...(Dan a vrut să scape de o grijă, însă a renuntat cînd a văzut cum stăteau românii nostri în drum, nemiscati ca Carpatii)”. Organizare era, de ce să mint. Era…dar te pui cu credinciosii?

N-am stat mult la slujbă, doar pînă s-a dat lumină la tot poporul. La plecare a fost parcă mai interesant, că în afara bisericii era alt fel de lume. Ăia tineri. Cu tigările în gură, cu pustoaice la fustita si cu ciorapi tip “năvod“. Navigam printre ei ca Titanicul în Atlantic, atent la fiece pas să nu mă scufund în vreo baltă de flegmă. Că se adună, mai ales dacă nu te misti cu minutele dintr-un loc si scuipi la fiestecare secundă. Si pe drumul de întoarcere, plin de lume ca de la robinet. Fiecare cu problemele lui. Mai o ceartă conjugală, mai o “trebuie să mă duc la sedinta la scoală la fi-mio, că cică a tras-o de sutien pe-o colegă – e clar, al meu e“. Nimic religios. Chiar asa, să se fi laicizat de tot si sărbătoarea asta? Chiar si bătrînii de modă veche din curtea bisericii îsi făceau cruce cu basca-n cap, si-au tăiat-o imediat cum au aprins candelele luate de la raionul de betisoare si uleiuri parfumate din Carrefour.

2.

Uneori mă uimesc singur… cum sunt în stare să critic ceea ce altădată făceam fără să-mi pun prea multe întrebări. În vremea cînd încă mă mai aflam pe statul de plată al Colegiului National “Radu Greceanu” din Slatina si nu ratam nici o dată de 15 să-mi ridic alocatia, sărbătorile de Paste erau prilej de umblat lelea prin oras cu prietenii si de tras ocheade gagicilor printre lumînări, la slujbă. Îmi luam tălpăsita de-acasă pe la 10 seara si pînă la 12 ardeam gazul de pomană prin centru, cu prietenii. Frecam băncile de la “Oltul“, mai spărgeam niste seminte, făceam planuri unde să mergem.

- La Sfîntul Nicolae, în vale?
- Nu, că acolo sunt multi tigani, du-te tu, bă, dacă ti-e cald cu dintii-n gură…
- Hai atunci la biserica de la Parc.
- Nu, că acolo sunt ai mei.
- Păi si ce dacă?
- Esti nebun? Vrei să mă vadă că fumez?
- Hai mă acolo…
- Dă-te dracu, tu vrei să mergi acolo doar-doar te întîlnesti cu Ramona!

Fiecare era cu micile lui interese. Fiecare avea locul lui special unde vroia să meargă, si întotdeauna nimeream la Mînăstirea Clocociov. Mînăstirea asta.. era departe rău, undeva pe la marginea orasului. Si acolo erau tigani, si acolo erau părinti de-ai nostri. Gîlceava premergătoare era ceva ca să fie, un “neapărat” fără de care nu am fi avut un Paste Fericit. Cine-si mai aminteste slujba, cine să-sa mai amintească ceva de la Învieri…? Amintirile mele au goluri în directia asta. În schimb îmi aduc aminte cum nimeream în cîte-un bar (ba si discoteci au fost, în vreo două rînduri..) unde sărbătoream în stilul nostru Învierea. Cu povesti mai mult sau mai putin porcoase, cu sprituri, cu pipăieli (mai aveam si fete cu noi…).

Au fost si două dăti mai speciale. Una cînd erau ocupate mesele în toate localurile din centru, si am sfîrsit bînd bere si rontaind covrigei pe iarbă, într-un parc, lîngă o gască de rockeri pacifisti care ne-au tapat de tigări. A doua, cînd am umblat în nestire dintr-o parte într-alta a orasului, si pînă la urmă am ajuns fiecare pe la casa lui. Că unul dintre amici închiriase o cameră la un hotel, să se dea în bărci cu amica lui. A necinstit fata în timpul zilei, si seara, în poarta bisericii, ne spune: “Hai bă, că uite, am o cameră în locul cutare. E închiriată pînă mîine la prînz, mergem si bem si povestim pînă la ziuă.” Ne-am luat de toate, de la bere la rom si cola, să facem combinate. Fursecuri, draci, laci. Ba si-un joc Monopoly, că doar nu era să bem încontinuu, fără să rîdem de nimeni si nimic. Pînă la urmă a rîs
soarta de noi: tipa de la receptia hotelului (în fapt un fost bloc de garsoniere, care apartinea Autobazei Slatina) mai întîi s-a speriat cînd a văzut o gască de insi zdrăngănind din sticle intrînd în sandrama; apoi ne-a pus în vedere că nu poate să lase opt hăndrălăi să intre într-o cameră de două persoane si să plecăm, altfel cheamă politia. Am rîs, că era de rîs. Amicul cu camera închiriată era – fii atent – politist. Degeaba a tot amenintat că face plîngere la patron, că îl cunoaste p-ăla, că o să fie vai si-amar de pielea ei. Receptionera n-a cedat. Nici măcar cînd unul dintre noi a vrut să-i prezinte un mare român, mort de ceva vreme si imprimat pe-un bilet de bancă. Fata cu refuzul, n-am avut ce face decît să ne luăm picioarele la spinare spre hogeacurile noastre. Cu tot cu rom, bere, Monopoly si pachetul de cărti (plasticate! nu ne jucam cu orice cartoane…) cumpărat de unde luasem si trăscăul. Amari ne-au fost pasii de întoarcere…Băutura am aruncat-o. În afară de bere, pe care am împărtit-o, si de-o sticlă de rom, băut cu noduri într-o scară de bloc, la ultima tigară în formatie completă pe seara aceea.

3.

Si uite că dacă tot merg pe firul amintirilor în ritmul ăsta, nu o să ajung la vreo Ariadnă, în schimb mă întorc la sărbătorile de Pasti petrecute la tară, la bunici. Cu familie, cu rude, cu veri, cu vecini din sat care veneau la degustat tuiculita (“bă, da` bună eeee! Pe la mine prin deal n-a prea plouat… Ai stropit prunii, ce le-ai făcut? Hai că plec, tre` să ajung pînă la alde Ionel al lu` Berechet, să-mi dea o tavă. Cristos a-nviat!”). Eram un ăsta mic, un tîsti-bîsti care credea că suprema distractie e s-o fac pe bunică-mea să strige cale de cinci octave să nu mai alerg puii de găină cu bătul prin curte. Mă luau ai mei cu forta din fata blocului, să mă ducă la tară. Si de ce mi-ar fi făcut plăcere? Treceam prin chinurile lui Tantal cînd petreceam Pastele la bunici. Cozonaci, fripturi, prăjituri, sarmale, drob, o mie si una de minunătii zăceau pe mese cu două zile înainte de Înviere, dar putea să se apropie cineva de ele? Luam palme de-mi mergeau fulgii dacă atentam. Asa era regula, nu se misca nimic din farfurii sau tăvi pînă nu ieseam din post. Si nu ieseam din post pînă nu luam păstite (anafură si vin), după slujba de la biserică.

Nu aveam cale de scăpare cînd punea bunica mîna pe mine să mă trezească la 11 noaptea în noaptea de Înviere. Aveam de mers, toată familia, vreo sapte sau opt kilometri pînă la biserica din satul următor, pentru că la a noastră nu era preot să oficieze (prea putini în circumscriptie..). Afară întuneric să-ti scoti ochii singur, drumul trecea prin pădure, auzeai cîini – dacă erau cîini – urlînd, de frig nu mai vorbesc. Însă nu crîcneam. Mi-aduc aminte că vedeam numai cozonaci în fata ochilor, de la dus la întors. Tortura cea mare venea la biserică, unde toată lumea aducea cîte un cos cu una-alta, să-i fie burdihanul echilibrat si gîtlejul uns lui taica popa. Eu băleam în fata mesei ăleia… mamă, mamă. Copil, ce să-i faci. Întors acasă, desi eram obosit rupt, nu mă lăsam pînă nu curătam masa de salata de boeuf, de.. mă rog, pînă nu curătam masa. O tineam ca tiganul scăpat nesupravegheat la masă boierească, din farfurie în farfurie. Aveam si bonus, că în prima zi de Pasti se adunau gospodinele în curtea bisericii din sat. Umpleau niste mese lungi cu ce mîncăruri adusese fiecare de acasă, si mîncau pe întrecute, care de unde nimerea. Un fel de festin pentru morti. Ei, lipseam! Cum dracu… păi încă de pe-atunci stiam cum e cu protocolul. Si uite asa… în două zile puneam trei kilograme pe mine, de se mirau ai mei cum de nu-mi dă pe nas. Nu mi-a dat niciodată. E drept, s-a nimerit odată să-mi dea pe partea cealaltă, dar eram mic, aveam încă voie să mai fac pe mine. Si oricum, s-a întîmplat la o nuntă, nu în timpul sfintelor sărbători.

Eheei, neicusorule… Ce vremuri… Alea sărbători. Cu rînduială tinută, cu totul făcut ca-n manual. De-aia cred că mi-au si rămas în minte. De prostii tot dau, prostii tot fac… Numai că mi-e dor de amintiri. Mă si-ntreb uneori, o mai fi cineva în satul ăla? Că n-am mai fost demult, si cu rata asta a mortalitătii… Da, probabil au rămas copiii celor care mă jucau pe genunchi acum 16-17 ani. Care locuiesc la oras, iar acolo în sat nu mai calcă să facă pomană mortilor in prima zi după Pasti. Se duc în schimb să ardă grătare cu colegii de la firmă, în curtea vilei de vacanta ridicată peste oasele casei bătrînesti.